The Violin

Sunete, note ce cad în cascade, se suprapun, se întrepătrund, se leagă, urcă, coboară, se învârt, nu-şi găsesc locul, se înalţă ca un tsunamii, ca apoi să se spargă într-o ploaie măruntă de note, rare, subtile, sublime, anunţând a zecea fericire. Sau poate moartea.

Nu ştiu cum să încep, de unde să încep, nu ştiu de fapt nici care e începutul. În orice caz sfârşitul încă nu l-am ajuns. Ea a aţipit alături. Eu nu fac altceva decât să o privesc. Fac asta de aproape două ore. Amândoi strânşi, lipiţi unul de altul pe coridorul rece, mirosind a ţigări mucegăite, bere, vomă şi urină. Compartimentele sunt pline. Pline de beţivi, oameni graşi şi unsuroşi, o masă gelatinoasă ce curge pe banchetele maronii ale trenului accelerat Baia Mare – Bucureşti. Nimic nu reuşeşte să ne încălzească. Pe mine poate doar gândul că cel puţin ea poate dormi. Are oroare de călătoriile lungi cu trenul. Cu vreo două nopţi înainte de plecare are coşmaruri. Singurul lucru care mă deranjează e controlorul care fie că trebuie fie că nu trece din vagon în vagon în căutare de clandestini care să-i umple puţin buzunarul. Gras, cu mustaţa stufoasă, cu o privire încruntată ce te obligă să te dai la o parte. Trebuie să o trezesc. Nu vrea. O ridic în braţe şi mă postez în uşa compartimentului unde se presupunea că aveam locuri. O femeie îmbrăcată în negru cu cinci copii ocupă aproape toată bancheta. Soţul îi murise de curând. Îl ucise amanta. Ce surpriză. Ea nu părea deloc afectată. Pe cealaltă banchetă o femeie în vârstă, mare de tot, ocupa 2 locuri. Avea şi probleme cu respiraţia şi păstra mereu cu ea o nuanţă de brânză de vacă în jurul ei, ca şi o aură protectoare. Lângă ea doi beţivi culcaţi unul peste celălalt, salivând unul pe celălalt. Nu se sinchiseau că picioarele lor ajungeau până la femeia în doliu de lângă geam, înghesuind-o şi mai tare. Mă întorc. Ea doarme în braţele mele. Controlorul e la vreo 3 compartimente mai încolo. Îmi reiau locul pe culoarul plin de gume deja mestecate şi poate am să reuşesc şi eu să adorm.

Sunt doar 4 sau 5 luni de când am urcat-o prima dată în tren de la Baia Mare. Compartimentul ei era plin. Avea două bagaje. Unul cu haine, unul cu sacul de dormit, şi nelipsita vioară. O purta mereu cu ea. Cred că asta mi-a atras atenţia asupra ei. Da. Are şi acum vioara cu ea. Am urcat-o şi eu am coborât. O priveam prin geam. De pe atunci începuse să îmi placă de ea. Deşi niciodată nu am fost sigur pe ceea ce simt. Mereu am oscilat în ce priveşte sentimentele. Ea nu răspundea cu nimic. Nici eu nu eram prea îndrăzneţ. 6:30 dimineaţa în gară. Trenul a pornit. Am făcut şi eu câţiva paşi cu el ca să îi fac cu mâna. Am sunat-o. Uitasem să o întreb ceva vital. Mi-a zis că o să îmi dea răspunsul altă dată. Următoarea zi probabil.

Îi place la nebunie să cânte la vioară. Şi mie îmi place la nebunie să o ascult cântând. Câteodată mă întreb dacă nu m-am îndrăgostit de modul în care cântă la vioară şi nu de ea. Nu o să ştiu niciodată. Urmează nu ştiu ce staţie cu peron pe partea stângă. E la munte. Sinaia sau Predeal probabil. Privind în urmă credeam că am să găsesc ceva spectaculos în relaţia noastră. Singurul lucru interesant e că ea există.

S-au golit compartimentele. E iarnă, toţi vor la munte. Am rămas doar noi în compartiment. Acum nici controlorul mic şi chel ce a urcat la Braşov nu o să ne mai deranjeze. Suntem doar noi. Doar eu, ea şi o vioară. A scos-o şi uşor lasă ca degetele ei să mângâie corzile, arcuşul urcând şi coborând dând glas fiecărei note. Totul dispare în ceaţă. Mirosurile, bancheta lipicioasă, aerul greu, duhoare de alcool s-au evaporat lăsând loc armoniei.

Şi-a pus vioara înapoi în husă.

„Cât mai avem de mers?”

„Vreo trei ore.”

Se ghemuieşte în mine şi îşi continuă somnul. Cred că se simte în siguranţă.

Imaginaţia nu are limite. Nu le-am întâlnit încă. Trenul abia a plecat din gară, a ocolit răspunsul, cel mai probabil până va ajunge acasă când va spune nu. Mi-a zis că o să îmi dea răspunsul altă dată. Următoarea zi probabil. Dar zâmbesc mai am 24 de ore de speranţe deşarte.