Simple

Unii oameni sunt, cum să o zic mai simplu, ... sunt simpli. Nu ştiu prea multe lucruri despre ceea ce depăşeşte micul lor cerc. Nici nu vor să ştie. În cele din urmă la ce le-ar folosi? Aceşti oameni simpli au o viaţă liniştită, sunt fericiţi în măsura în care ei înţeleg fericirea, binenţeles legată de lucrurile mici şi simple ce fac viaţa frumoasă. Ei ştiu una şi bună. Şi este suficient ca viaţa pe care o duc să le fie plăcută, să fie mulţumiţi. Şi totuşi aceşti oameni, care uneori i-am numi reduşi, ignoranţi, indiferenţi, şi lista ar putea continua cu o mulţime de alte asemenea invective, aceşti oameni au momente în viaţa lor în care sunt simpli geniali.

Oamenilor simpli nu le e frică nici de viaţă, nici de moarte. Sunt imuni la sentimentul de teamă. Însă nu sunt imuni la „a iubi”. Ei trăiesc acest sentiment cu toată puterea simplităţii lor, maxima profunzime a vieţii pe care o duc ei (profunzime ce unii dintre noi am zice că e inexistentă) este atinsă de forţa şi pasiunea cu care iubesc (ei pot să atingă paroxismul iubirii deoarece sufletul lor nu este adânc).

De două săptămâni era în spital. O greşeală a chirurgului a făcut ca la o săptămână după operaţie cusătura şi rana veche să se infecteze. Carnea era roasă până la os. Durerea pe măsură. Lui nu prea îi păsa. Trecuse doar prin atâtea, ce mai conta şi o rană la picior? Însă ştia că era mult mai grav decât lăsa el sau doctorii să se vadă. Îi auzise odată pe doctori vorbind. Ziceau ceva de o amputare. Poate nu vorbeau de el. Dar în orice caz se uitau la el cu coada ochiului în timp ce vorbeau.

„Eh. Nu o să îl taie. Nu îţi face tu griji.”

Aşa îi zicea soţiei lui când venea în vizită. Şi ea operată de ulcer, cu jumătate stomacul ars. Însă de fiecare dată când se vedeau aveau sclipiri în ochi.

Ce-i drept şi trebuie să recunoaştem, era un om cu o constituţie de admirat. Înalt, cu o barbă aspră, ochi albaştri spălăciţi de cei 60 de ani trăiţi, mâini puternice, ce încă erau în stare să calmeze un taur, chiar şi după 45 de ani de muncă în ogorul şi fabricile statului.

Un accident de lucru la adus, pentru prima dată după 12 ani, la doctor. Nu îi plăceau doctorii. Le ura şi le dispreţuia mai ales pe asistente.

„Incompetente! Proaste ce îs...” Şi continua cu o serie de înjurături în maghiară.

Într-una din primele zile de când fusese internat la spitalul municipal aproape că o bătuse pe una dintre asistente. Oricum era vina ei. Fără să îl întrebe îi unse rana cu tinctură de iod. Şi el, alergic la iod. Tot etajul 8 răsună. Strigătele lui de mânie amestecându-se cu strigătele de spaimă ale asistentei. Şi cu cât amuzament repovestea el întâmplarea. Amuzat de faptul că a speriat-o aşa tare pe biata fată, dar în acelaşi timp enervat de incompetenţa ei.

Doar de câteva luni... sau totuşi să fie un an? Nu ştiu. Soţia lui decise să îşi schimbe religia. Asta nu l-a afectat prea mult, nu a scăzut nimic din sentimentele ce încă erau puternice şi după aproape 40 de ani de căsătorie.

„Tu cu a tale, eu cu a mele”.

Dar în fiecare zi, de când era în spital şi de când îi auzise pe doctori vorbind de amputare, în timp ce îşi fuma ţigara obişnuită de seară (acum doar de trei ori pe zi... „nu mă las de fumat, dar răresc ţigările” astea au fost cuvintele lui – om hotărât) nu putea să nu se gândească la moarte. Nu îl speria, dar îl măcina un gând. Înconjurat de o mulţime de bolnavi, unii imobilizaţi la pat, în perfuzii, alţii în cărucioare, alţii cu tuburi prin tot corpul ca să poată fi menţinuţi în viaţă, el se gândea la soţia lui. Nimic din ceea ce era viaţa din jurul lui, moartea, sărăcia, decrepitudinea spitalului, lipsa igienei, indiferenţa doctorilor nu îl impresiona Nu îl atingea nimic. Dar era măcinat adânc de un singur gând. Într-o zi, cu ochii umezi privind pe fereastră în gol, mi-a zis:

„Ea cu ale ei, eu cu ale mele (exact cu îi zisese şi ei, dar ce a urmat ea nu ştia). Dar şti ce mă doare? Aşa de tare mă doare inima că nu o să mergem în acelaşi loc.” Am îngheţat. Omul ăsta îşi dă seama unde merge, ştie că este condamnat la moarte, are conştiinţa păcatelor lui, sau conştiinţa păcatelor ei. Oare...? o sclipire de geniu. O înţelegere a condiţiei lui de om. Conştient de apropierea morţii probabil regretă lucruri făcute şi rămase începute, dar neterminate. Deliram. Şi cu toate acestea asta a fost concluzia mea: îşi dă seama de inspiraţia cu care a zis aceste lucruri? Dacă da este un geniu. Şi apoi a continuat izbucnind într-un plâns sacadat, şi parcă stingherit de faptul că „un om în toată firea” plânge:

„Nu o să fim îngropaţi în acelaşi loc. Eu o să fiu îngropat în cimitirul meu, ea în al ei.”

Paroxismul iubirii. Un om simplu, iubeşte cu toată simplitatea lui, şi toate lucrurile se reduc la a fi simple.

„Eu cu cimitirul meu, ea cu al ei.”