Poveste

Îmi plac zilele de toamnă când ieşi afară din casă şi eşti pătruns de un miros de iarnă. Aerul rece îţi pătrunde în nări, ajunge în plămâni apoi nu ştiu cum ajunge la inimă şi îţi dă un impuls. Păşeşti cu iarna în tine, vezi lumina ce intră pe uşa de la casa scări, şi încrezător îţi zici: “Ce bine miroase a iarnă”. Şi te crezi. Însă odată învelit în lumina soarelui şti că e doar toamnă, dar sentimentul de prospeţime, de răcoare rămâne cu tine toată ziua. Fie că te plimbi pe stradă, fie că eşti într-un magazin neştiind dacă să cumperi hârtie igienică sau nu, fie că eşti la volanul maşinii visând pe verde la prinţese din poveşti de mult apuse. Vârfurile degetelor îţi sunt îngheţate. Poate circulaţia sângelui este slabă, poate ţi-e doar frig sau poate ai iarna în oase. Sau poate eşti doar trist şi puţin melancholic. Pentru că e toamnă şi aşa e moda.

Era iarnă. Ger năprasnic, viscol, fulgi uriaşi ce coborau turmentaţi pe unde apucau. Doi ochi verzi se deschiseră pentru prima dată. Un verde şters. Ochii ageri, mişcându-se dintr-o parte în alta, avizi să vadă şi să cunoască totul încă de pe atunci.
În micul cătun de la periferia castelului o persoană îşi făcea intrarea liniştită, tăcută, în această lume de basm. Şi într-adevăr era o lume de basm. Regatul era populat de zâne, dragoni, inorogi, pitici, şi tot felul de creaturi ciudate care mai de care. Copilul cu ochii verzi crescu în micuţa mahala doar auzind povestindu-se de mari acte de curaj a celor de la castel, de întâlniri fantastice cu vrăjitoare şi magicieni. Pentru el erau basme, şi parcă o conştiinţă, o supra-conştiinţă îi spuneau că nu sunt nimic mai mult de-atât. Poveşti.
Crescând ochii lui nu îşi pierdură din agilitate, şi erau mereu scrutători, mereu neastâmpăraţi, mereu cercetând ceva. Însă trupul îi era plăpând. Slab. El însuşi parcă era într-un oarecare fel sterş. Putea trece neobservat chiar de ar fi stat în mijlocul străzii fluturând steaguri multicolore.
O copilărie scurtată de greutăţi, o şcoală făcută din curiozitate, meşteşuguri învăţate doar pe jumătate, dat afară de la o mulţime de ferme pentru lipsa lui “talent”, de autodisciplină, băiatul acum era aproape un bărbat. Şi singurul lucru care îi făcea cu adevărat plăcere era să îi asculte pe lăutarii de la tavernă cântând. Chiar învăţase de la unul dintre ei, beţivan mai mult decât lăutar sau bard după cum îşi spunea el, să cânte la un instrument cu şase coarde. Şi când plecară din sat trupa lăutarilor, mai mult pe furiş pentru că nu plătiseră stăpânului tavernei nici consumaţia mult peste contract, nici cazarea, uitară vreo două instrumente în urma lor. Tânărul (i-aş spune pe nume, dacă nu i s-ar fi pierdut numele după atâta timp. Multi îl numesc în multe feluri, după cum cred ei, dar eu nu am să-i dau vreun nume. Ştim oricum despre cine este vorba). După cum spuneam, tânărul îşi însuşi instrumentul cu şase coarde lăsat în urmă de lăutari. Şi de dimineaţa până târziu noaptea exersa la instrumentul lui, crea magie fără să ştie.
Până într-o noapte când din turnul din apropierea lui se auzi o voce cântând. La început nu o putea auzi bine, dar cu cât noaptea creştea vocea răsuna tot mai puternic, parcă îşi lua puterea din negrul nopţii. Şi cântecul era atât de trist, încât tânărul fu cuprins de o emoţie adanca, de o tristeţe de moarte. Şi stătea în tăcere, cu spatele lipit de zid ascultând fata din turn, plângându-şi tristeţea (căci o voce de fată se auzea, un înger de fată).
Acum ziua el dormea şi nopţile şi le petrecea lângă zid, plângând împreună cu ea, trăind cântecele ei, murind odată cu ivirea zorilor. Şi în fiecare noapte, la aceeaşi oră, când toţi dormeaua şi când toţi îşi visau visurile unii altora, ea începea cel mai trist cântec cu putinţă. In fiecare noapte ea îl repeta. Aş putea să vi-l redau, dar mă tem că tristeţea lui v-ar amărî în totalite, şi aţi uita să mai zâmbiţi, aţi uita cu totul de voi înşivă şi aţi plânge. Chiar şi în somn. La fel cum făcea tânărul nostru.

“Mişcă odată! Ce-i cu tine? Dormi la volan? Idiotule!” Se pare că iarna mă îngheţase în intersecţie. Bag în a-ntâia şi demarez. Ei nu au mai prins verdele. E ciudat sentimentul de răceală ce îl porţi cu tine, ca un fel de premoniţie a ceea ce va veni, o presiguranţă a venirii iernii.
Când a murit bunicul era tot toamnă, dar mie îmi place să cred că era iarnă. Nu ninsese, pământul saturat de apă, noroi peste tot în cimitir, groapa în care l-au pus pe jumătate plină cu apă. Dar nu ploua. Cam ca şi cum e acum vremea. Vânt puternic, nori grei acoperind albastrul.

Nori negri acopereau cerul în ziua când împăratul dădu ordin să se găsească un cântăreţ care să cânte oricând va vrea el. Un bard cum nu s-a mai găsit. Şi pentru aceasta un concurs se înfiinţă, la care şi tânărul nostru, trezit din somn, se prezentă forţat de prieteni. Zeci de barzi cu talente vădite încântară urechile regelui şi a întregii curţi regeşti. Veni şi rândul lui. Abia când ajunse în faţa împăratului se dezmeticii. Vocea îi amuţi şi timp de câteva minute stătu tăcut, cu ochii mari şi speriaţi. Toţi aşteptau să înceapă până când în cele din urmă îşi deschise gura şi aceeaşi tristă simfonie, a fetei din turn, dansa pe buzele lui. Se opri. Pentru că toţi cei ce-l ascultau plângeau. La fel şi el.
Seara veni din nou lângă zid aşteptând însetat să o audă din nou pe cea din turn, dar noaptea trecu în tăcere. Ar fi vrut să îi mulţumească pentru că datorită ei acum era la palat, în slujba regelui. Din noaptea aceea crezu în basme pentru că într-o clipită de ochi zeci de creaturi fantastice, de la spiriduşi la grifoni, uriaşi, enţi, inorogi, dragoni îl înconjurară. Erau cu sutele. Toţi trişti. Toţi îl priveau drept în ochi, drept în suflet. Nici un cuvânt nu era necesar. Era clar, totul era clar.

“Scuzaţi-mă domnule, cumpăraţi ceva sau o să staţi toată ziua şi o să vă uitaţi la standul de ciocolată.”
“Mă scuzaţi.” Mai bâlbâi ceva şi ies. Începe să picure mărunt. Dacă nu ar ploua ar fi o seară perfectă pentru role. Mi se întâmplă câteodată să râmân cu câte un gând fixat, ca apoi să mă trezesc şi să uit complet la ce mă gândeam. Degetele îmi sunt tot reci. Cu maşina ajung acasă în câteva minute.
Nu mai miroase a iarnă.

Cântecul era ea. Era sufletul ei. Iar el... şi odată cu ea, căci cântecul ei întreţinea întreaga lume fantastică, încet, încet au dispărut cu toţii...

Casa scării e îmbrăcată în întuneric. Număr opt paşi şi introduc cheia în broască. Trag puternic aer pe nas, în speranţa că mai prind ceva din prospeţimea iernii, din răceala ei. Nimic. Intru. Mă descalţ. Pornesc calculatorul. Nu mă mai gândesc la ea. Şi scriu despre tot ce nu mi-am amintit astăzi.