joi, septembrie 13, 2007

Alive?

“Un om mort trăieşte! Om mort trăieşte! “ Nu ştiu ce l-a apucat şi pe puştiul ăsta tocmai când am trecut pe lângă el să se apuce să strige ca un descreierat. Da’ ce mă mai mir? Totul îi posibil în mahalaua asta de cartier sau în cartierul ăsta mahala. De la un apus superb de soare dincolo de gunoaiele împrăştiate pe toată strada, un om spânzurat în garaj şi până la câinele ăsta cu faţă de idiot şi o privire la fel de stupidă, totul e posibil. Toată plictiseala lumii e adunată în ochii câinelui. O depăşeşte şi pe a mea. Cât dezgust pentru viaţă... şi totuşi asta nu-l opreşte să mănânce din gunoaie pentru a mai supravieţui încă o zi.

„Un om mort trăieşte!” Mai taci odată! Aşa i-aş striga dacă mi-ar păsa sau dacă ar avea vreo importanţă ce strigă. Probabil că deja tace. Însă nu îi de ajuns ca el să tacă să nu îl mai aud urlând la fel de descreierat şi în mintea mea. De ce o iau personal? Nu contează. Nimic nu mai contează.

***

Azi e ziua mea. E vineri. Nu. Nu e ziua mea pentru că e vineri, ci pentru că azi e 10, şi e vineri. De ziua mea am să cuceresc o cetate şi chiar dacă indianul meu preferat o să fie adus până în pragul morţii, el nu o să moară; o să dărâme toată cetatea din cuburi de lemn şi o să construiască alta mai mare şi mai puternică.

După îndelungi asedii şi rănit de moarte, eroului, i se deschid porţile cetăţii. Şi odată cu ele se învârte şi cheia în uşa de la intrare şi un iz uşor de votcă (că rom nu mai bea, s-a lăsat) urmat de tata îşi face intrarea. Las pe mai târziu festivitatea ce urma cuceririi cetăţii şi merg în întâmpinarea noului erou. Mă ia în braţe şi zâmbind îmi dă ordinul de îmbrăcare pentru că ieşim la pizza. Nu puteam să cred. Pizza. Mai mâncasem odată pizza, de foarte mult timp şi mai că nu cunoşteam nici o pizzerie prin oraş. Şi pe lângă asta pizza era scumpă. Luni la şcoală urma să fiu invidiat de toţi pentru că mâncasem pizza. Paroxismul fericirii.

Tăcut, cu capul plecat, cu privirea mereu urmărindu-l, mergeam încercând să ţin pasul cu el şi să fac paşii la fel de mari. Am intrat în restaurantul unei benzinării. Nu conta locul. Aveam să mănânc pizza. Era bine oriunde şi de am fi adus-o acasă. Nu avea importanţă. Ne aşezăm, luăm un meniu. Nicăieri pizza. Dar aveau votcă. Aşa că... un pahar de votcă pentru el. Eu am aşteptat să o bea şi să mergem. Nu vroiam să comand nimic. Îmi era frică să nu mai ajungă banii şi de pizza. Aşteptam la fel de tăcut. Nu am avut mult de aşteptat, cu antrenamentul lui... o sută de votcă a fost o nimica toată. Următoarea direcţie: pizzeria cea mai apropiată. Nu era departe. Zece minute şi eram din nou aşezaţi la o altă masa, de data asta cu un meniu cu o mulţime de sortimente de pizza în mână. Am ales-o pe cea mai ieftină. Ştiam că era un sacrificiu mare, aşa că l-am apreciat şi nu am făcut abuz. Pe lângă pizza au mai venit încă o votcă şi o bere. Niciodată nu mi-a plăcut combinaţia. Dar eram prea ocupat încercând să tai feliile de pizza ca să observ. Nu prea aveam maniere. Nu ştiam să folosesc şi cuţitul şi furculiţa în acelaşi timp. Aş fi preferat să mănânc cu mâna, dar eram într-un restaurant, şi am văzut în filme că aşa se mănâncă în restaurante, şi pe deasupra ce ar fi zis el dacă l-aş fi făcut de ruşine după ce îmi făcuse un aşa cadou?

Mai aveam două felii. Eram departe de a fi sătul. Şi el. Era la al 3-lea pahar.

-Poţi să mă aştepţi puţin? Vin imediat. Mă duc să mă întâlnesc cu coleg de muncă şi vin imediat înapoi.

Cuvintele ieşeau leneş şi ameţite din gură. Am dat din cap în semn de aprobare. Ce puteam să zic altceva? Şi după ce a mai consumat o sută, şi a plătit întreaga consumaţie a plecat.

Niciodată nu mi-a plăcut să stau singur între oameni necunoscuţi. Mai puţin în ziua aceea. Doar era vineri şi era ziua mea. Aş fi preferat să fiu singur, acasă, unde nu era nimeni. Să îmi continui jocul şi luptele în care eram mereu învingător, şi în care nu muream niciodată. Sala restaurantului, ea însăşi mică devenea din ce în ce mai mică, înghesuindu-i pe ceilalţi în mine. Simţeam că nu mai am aer. Toţi păreau curioşi de faptul că eu stăteam singur la masă. Toţi parcă aşteptau momentul să nu fiu atent şi să îmi facă rău. Schimbau priviri şi şoapte pe care le înţelegeau doar ei şi prin care plănuiau răul ce aveau să mi-l facă. La o masă puţin în stânga doi bărbaţi râdeau. Râdeau că am fost lăsat singur. Chelnerul şuşotea cu barmanul mereu aruncând priviri, ce se lăsau interpretate, înspre mine. Tavanul mă apăsa. Absenţa lui mă lăsa pradă acestor oameni care se ascundeau tot mai mult în umbra lămpilor laterale lăsând să li se vadă doar sclipirea rău-intenţionată a ochilor.

-Îl prind eu odată şi odată. Îi zise o femeie unui bărbat.

El nu mai venea. Stăteam de prea mult timp cu o ultimă felie de pizza înaintea mea. Era clar de acum o jumătate de oră că nu mai avea să vină. Aerul era din ce în ce mai greu. Unde era oare? S-a întors acasă? Chiar m-a uitat? Lacrimi ţâşniră din ochi. Nu aveam pe cine să fac de ruşine aşa că le-am făcut tuturor pe plac, şi am plâns. I-am lăsat să râdă de mine. De faptul că am fost părăsit, fără apărare între ei. Chelnerul observă primul că plângeam şi se veni înspre mine. Am fugit. Era semnalul că trebuia să plec. Mi-am luat lacrimile şi singurătatea şi am ieşit. În lume.

Nu ştiam în ce parte să o iau. M-am învârtit încă vreo jumătate de oră în jurul micului restaurant aşteptând să îl văd venind de după colţ, coborând dintr-un taxi oarecare, urmăream fiecare maşină, fiecare om. Aşteptam să apară din spatele cuiva, să mă ia de mână şi să mă ducă acasă.

Deja trecuse prea mult timp ca să mai aştept. Frigul pătrundea până dincolo de oase. Se agăţase de sufletul meu. Dârdâiam din tot sufletul. Murise şi speranţa, şi eu odată cu ea. Încet m-am îndreptat spre casă.

La prima intersecţie l-am văzut. Venea ajutat de gard.

-Taaaaaaaaaatiiiiiiiiiiiii! Taaaaaaaaaatiiiiiiiiiiii! Îl strigam de pe cealaltă parte.

Nu mă vedea. Am trecut strada în fugă. Gheaţa nu îl ajuta deloc, în starea în care era, să se ţină pe picioare. S-a sprijinit de mine.

-Hai să mergem acasă. I-am zis.

A vrut să zică ceva, dar limba îi era prea amorţită de alcool pentru a mai putea articula ceva. Ajunşi acasă a adormit direct. Eu mi-am continuat jocul, dar am sărit peste festivitate, peste lauri. Rănitul era într-o stare mult prea gravă. Nu a mai supravieţuit. Pentru prima dată a murit.

***

„Un om mort trăieşte!” încă îl aud strigând sacadat. Da. Poate are dreptate.

1 comentarii:

laurab spunea...

..wow..am fost aproape de lacrimi....good!!!