miercuri, septembrie 12, 2007

7 seconds

“Timpul vindecă tot.”

Da. Cică aşa se spune. Odată cu trecerea lui rănile se vindecă sau sunt uitate. Ce bine ar fi dacă ar fi aşa. Ani de răni să dispară după alţi câţiva ani. Vorbe aruncate fără rost, poate doar cu scopul de a lovi şi a răni, uitate. Îmi convine. Dacă lucrurile ar fi atât de simple. Dacă doar jumătate ar putea fi uitat. Dacă...

***

O cameră alb-gălbuie, învechită de timp, cu igrasie pe la colţuri, dar bine aerisită, cu un balcon lung. Şase paturi de metal se sprijineau de pereţi. Afară pe balcon patru oameni stăteau la o masă şi jucau cărţi. Alţi doi dormeau sau se prefăceau că dorm pe paturile lor puturoase si galbene de urină. Unul avea o perfuzie lângă el. Apă cu sare. Întotdeauna am zis că aşa tratament pot să îmi administrez şi eu acasă în caz de nevoie. Dar asta a fost mult mai târziu. Printre cei patru de la masă am recunoscut imediat vocea lui.

„Trei la verde. Cine n-are pierde.”

Juca cărţi şi câştiga. Avea verde. Doi dintre ei aveau pete mov pe tot corpul. Jucau la bustul gol. Soarele le ardea pielea deja roşie, şi vânătă pe alocuri, încheieturile galben-mucegăit, şi privirile înceţoşate. Venele pompau sânge sănătos. Creşteau şi descreşteau cu fiecare nouă bătaie a inimii lor înecate în alcool. Mama aşeză mâncarea caldă la capul patului în care ştia ea foarte bine că stătea tata. Ea îl mai vizitase. Eu în acest timp priveam şi îl admiram cum câştiga. Era mereu un câştigător. El nu avea pete de iod pe piele şi în comparaţie cu ceilalţi părea cel mai sănătos. Şi era. Priveam prin perdeaua ce despărţea camera 107 de balcon. La radio cânta: „iubiţi şi câinii vagabonzi”. Melodie veche. Dar vorba aia: hit. Mama terminase de aranjat mâncarea în micul dulăpior pe jumătate în paragină şi mă luă de mână. Am mers pe balcon.

„Bună ziua! Bună M.”

„Nu ai tronf?” îşi întrebă partenerul.

„Săru’mâna...” se auzi şi glasul meu piţigăiat, faţa roşie contrastând cu părul meu de un blond deschis. Se pare că nu mă auzi nimeni. Şi eu şi mama aşteptam în picioare lângă el.

„De ce nu ai ţinut zeaca?” Se răsti el vecinului său de vis-a-vis, care acum era preocupat cu o pată de deasupra sfârcului stâng.

„Îi al tău pruncu ăsta?” întrebă celălalt om vineţiu.

„Da.” Şi împărţii cărţile.

„Ce mai faci tu? Cum mai e la şcoală? Ghindă zici? Te-ai tuns? Hai zi-mi ce ai mai făcut. Băieţi tură dublă.” Se întoarse spre mine zâmbind. Vroiam să îl i-au prin surprindere să îi fac o surpriză plăcută. Şi mă gândeam la tot ce făcusem de când nu ne-am mai văzut. Vroiam să îl fac să fie mândru că are un fiu ca mine. Între timp cărţile se reîmpărţiră. El se întoarse spre masă. Mama stătea sprijinită de balcon şi privea în gol. Părea că nu e cu noi. Şi în sfârşit am găsit.

„Nenea Doru ne-o chemat pe toţi copii de la bloc şi l-am ajutat să facem curat în faţa blocului. Am strâns toate gunoaiele şi am măturat şi praful. Şi acum e aşa de curat, că nu o să mai recunoşti stra...”

Unu.
„Ce ai făcut? Ai strâns gunoiul altora?” striga.
Doi.
„Da ce eşti tu sluga lor?”
Trei.
„Copilu’ meu nu îi aşa prost să cureţe câcatul altuia”
Patru.
„Da’ ce eşti tu? Gunoierul lor?”
Cinci.
„Lasă-i pe ei să strângă gunoiul. Tu eşti al meu.”
Şase.
„Cum de ai fost atât de tâmpit? Nu pot să cred.
Şapte.
„Copilu’ meu să cureţe rahatul altuia.”

A fost de ajuns ca acea euforie şi speranţă cu care îi spuneam realizarea mea cea mare de când el plecase la dezalcoolizare să fie transformată într-o ură profundă faţă de ce am făcut, faţă de mine. Eram un prost.

„Lasă copilu-n pace. O vrut să ajute numa.” Zise unu din burtoşii vineţi.

„Hai să mergem dragu’ meu.” Mama se trezise din acea stare de inexistenţă. Eu încercam din răsputeri să nu plâng pentru a nu-l face de ruşine din nou.

„Pa M.”

„Pa.” Mă privi cu coada ochiului. Nu ştiu dacă îi părea rău sau mă dispreţuia. Nici nu mai conta.

„Al meu nu face aşa tâmpenii.” Se auzi vocea unuia de pe pat vorbind cu celălalt din colţul opus al camerei. Acestea fură ultimele cuvinte pe care le-am auzit ieşind tras de mama din cameră.

Peste o săptămână se întoarse.

„Să nu mai aud că faci din astea îmi zise.”
„Îmi pare rău.”

***

Mda... timpul vindecă tot.

1 comentarii:

laurab spunea...

timpul nu va , vindeca niciodata.... tristetea este alungata de bucurie, nu de timp..