marți, septembrie 11, 2007

Speechless

Nu pot să cred. Mă comport mai rău ca şi un copil. Mintea mea o ia razna. Gândurile mi se învălmăşesc în cap. Nimic nu mai e clar. Totul e în ceaţă. Nu mă pot concentra nici măcar 5 minute la piesa asta. Şi am şi dat bani bunicei să o văd. Dar de unde era să ştiu că va veni şi ea? Şi ce îi culmea, de unde era să ştiu că se va aşeza în spatele meu? Sau eu în faţa ei? Inima bate prea repede dintr-o dată. Simt că mă sufoc şi totuşi e frig în sală. Lumea aplaudă. Cred că ar trebui să aplaud şi eu. Da. Asta trebuie să fac. Ea... doar... se uită la mine. Doar stă în spatele meu. Şi când te gândeşti că doar cu zece minute înainte de intrare la teatru mi-am pus întrebarea: ce-o să fac dacă mă întâlnesc cu ea? Şi apoi când am văzut-o mi-am zis: ar fi prea de tot să stau în spatele ei. Da. Ar fi fost prea de tot. Aşa că stă ea în spatele meu.

Au şi orchestră live. Ăştia îs chiar buni. Oare şi ea e de acceaşi părere? De fapt ce vorbesc? Nici nu îs atent la piesă. Chiar dacă mă holbez spre scenă, privesc în gol. Mintea mea priveşte în spate. Se uită la ea. O admiră. Şi ce elegantă a venit. Cum să îi vorbesc? Imbrăcat în blugii ăştia răblăgiţi, decoloraţi, cu adidaşi roşi de fotbal şi de atâta purtat. Idiotul de mine. Întotdeauna mi-am spus că o fată dacă vrea să mă placă, o să mă placă aşa cum sunt. Dar nu mă plac eu cum sunt. Şi gulerul tricoului se vede peste bluză. Bine că mi-am luat şi bluza de trening. Am să trag fermoarul până sus. Nu am putut să îmi iau un tricou mai bun? Ce netrebnic sunt. De ce sunt aşa în prezenţa ei? Ce are aşa special fata asta? Ca şi atunci la cafenea. Mai mult decât: „ce doriţi?”, „cu ce vă pot servi?” nu am putut să zic nimic. Nici măcar să aflu cum o cheamă.

Râd toţi. Ar trebui să râd şi eu. Eu îmbrăcat atât de prost, ea elegantă, cu pantaloni maro puţin mulaţi pe coapse, o bluză maro deschis aşa cum se poartă acum, largă, ce cade parcă în valuri până pe picior. O jachetă de culoare deschisă, strânsă pe talie, dar purtată cu fermoarul deschis. Şi o pereche de balerini care să se asorteze cu pantalonii şi bluza. Păcat ca afară începuse să plouă când am intrat.

Aş vrea să pot să vorbesc cu ea. De ce nu pot? De ce nu îmi vine nici un cuvânt pe limbă cu care aş putea începe o discuţie? Piesa asta ar fi un motiv foarte bun. Dar nu pot să fiu atent. Efectele sunt foarte interesante şi bine realizate. Prea mult foc. Cel puţin pot să o văd cu coada ochiului. Poate ar trebui mai mult foc. Nu am stat niciodată atât de încordat ca şi acum. Fiecare mişcare o gândesc prin prisma faptului că ea mă priveşte. Oare acesta sunt eu? Cine e fata asta ce mă chinuieşte pe dinăuntru, ce îmi coase gura şi mă condamnă la tăcere? Lumea s-a ridicat. Trebuie să mă ridic şi eu. Aplaud şi eu cu ei. Luminile s-au aprins. Prima parte s-a terminat. Am să mă aşez pe banca de lângă ca să nu încurc circulaţia. Şi o văd şi pe ea mai bine. Ce frumoasă e. Părul ei blond închis îi cade peste umeri, o şuviţă îi umbreşte faţa rotundă. Şi totuşi nu pot să îi spun nimic. Sunt blestemat la tăcere. Nu găsesc nimic. Fiecare mişcare mi se pare incomodă şi stângace. De fiecare dată când am văzut-o am tăcut. Ciudată putere are asupra mea. Mi-e ruşine de mine, de propriul corp, de propriile cuvinte şi gânduri. Stau ca un copil mic cu mâinile împreunate, privind fix, părând interesat de cortina roşie, cu limba înghiţită. Ea a plecat până afară. Se va întoarce. Poate vom schimba priviri ca mai înainte. Dar eu tot voi tăcea. Sunt atât de prost. Şi totuşi, oare o fată ca ea, o domnişoară din toate punctele de vedere s-ar putea uita la mine altfel decât s-ar uita la un altul? Adică, ce aş putea eu să îi ofer. Un tânăr ce încă se uită la desene animate, şi le trăieşte, un tânăr fără prieteni, care ştie ce ştie, dar în cele din urmă nu ştie mai mult decât unul cu experienţă şi cu 5 ani mai tânăr ca el. Un neiniţiat, un laş. Pentru că în cele din urmă asta sunt. Un laş. Nu am curaj să îi spun măcar o vorbă pentru că poate aş părea stupid în faţa ei. Nu am mai fost ridicol în ochii atâtor şi atâtor fete? Ea de ce ar fi altfel? De ce? Nu ştiu. Şi iată că începe partea a doua. Simt că o iau razna. Încă o oră jumate. Încă o oră în care voi privi înspre scenă fără ca privirea mea să ajungă acolo, ci să rămână pierdută undeva pe marginea scenei. Râde. Îi place piesa. O amuză. Râd şi eu. Ce stupid mă simt.

Întotdeauna am vrut să fiu diferit, mi-am imaginat că sunt diferit. Însă lucrurile stau total altfel. Sunt doar un altul dintr-o masă imensă de alţii. Şi când zâmbesc mă simt ridicol! Vreau să fug. Dar nici să ies nu pot. Trebuie să aştept să se termine mascarada de pe scenă. Una reuşită după cum se simte atmosfera în sală. Sunt sigur că se va găsi cineva care să spună: „A fost genială piesa!” şi ce importanţă are? Pentru acea persoană are, însă pentru mine nu face 2 bani. Pentru că s-a nimerit să fie ea în sală. Uite o replică ce mi se adresează mie. Mă mir cum nu am ratat-o: „Să vă dau un sfat: Feriţi-vă de iubire!”. Bun sfat. Însă nu ştiu cum arată iubirea. Cum să te fereşti de ceva care nu şti cum arată?

S-a terminat. Lumea stă în picioare şi aplaudă. Stau şi eu şi aplaud. E o datorie. Actorii o merită. Orchestra o merită. Regizorul şi scenaristul o merită. Chiar dacă mie nu-mi pasă, pentru că după 3 ore de stat pe scaun şi privit în gol nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat pe scenă. Dar sunt sigur că ei merită aplauzele. Cel puţin pentru efort. Şi poate exagerez legat de neatenţia mea. Pentru că revăzând personajele acum la final primind ovaţiile, îmi aduc aminte de fiecare în parte. Şi de rolurile lor. E timpul să ieşim. Nu o pot nici măcar privii, dar ştiu mereu unde se află în sală şi ocolesc cu ochii locul unde e ea. Am ieşit. Tăcut, îngândurat, cu capul în pământ, parcă ruşinat. Aud o voce: „Cum ţi s-a părut piesa? A fost faină, nu?” E doar Cici cu prietena lui. Ea mă salută. O salut şi eu, şî îi răspund: „Speechless”. Am ieşit. Plouă mărunt. Plouă ca şi pietrele din mine. Fiecare picur provoacă o alunecare de gânduri. Acum am pierdut-o. Privesc în jur. Nu o mai văd. Mă duc la maşină, mă urc la volan şi conduc. Ploaia se tot îndeasă. Farurile altei maşini mă orbesc. Cel mai probabil o să ajung acasă şi notez ceea ce am simţit în ultimele ore. O să scriu cât de tâmpit sunt, şi am să o fac în detaliu. Poate că aşa o să-mi fie ruşine într-o zi, într-o situaţie asemănătoare, să repet situaţia. Poate nu. Maşina asta vine prea repede. E prea aproape. E prea târziu?

1 comentarii:

laurab spunea...

si eu am raamas speachless...e super!!! continua sa scri;) gbu