Blind

!!!!! ATENTIE !!!!!

textul urmator nu exprima in totalitate ideile, parerile autorului, nu este perfect, in concluzie este perfectibil. aveti sugestii? in josul paginii la sectiunea de 'comments'.

"Aminteşte-ţi să le zâmbeşti des celor pe care îi iubeşti!"

Dar atunci când cei pe care tu îi iubeşti nu văd în tine nimic altceva decât un altul? Mai ai puterea de a zâmbi? Mai ai puterea de a-i privi în ochi şi ca şi cum totul ar fi bine, ca şi cum ei nu ar fi reci şi indiferenţi faţă de tine, să le poţi zâmbi? Mă îndoiesc de puterea omului de a trece peste orice, de puterea mea de a iubi dincolo de tot, dincolo de aşteptarea unui cât de mic ciob din iubirea pe care o ofer eu. Nu mai pot să zâmbesc. Nu mai pot să plâng. Nu mai văd decât întunericul. Singurul simţ care îl mai am intact este auzul. Nasul s-a obişnuit cu aerul puturos în care trăiesc, simţurile nu mai au ce simţi. Sunt îngheţat. E prea frig. Din când în când mai aud câte o notă pierdută dintr-o melodie, câte un vâjâit de vânt, câte o rupere de nori, câte un tunet. Din când în când. Iată de ce aceste cuvinte nu au valoare pentru mine. Nu transmit nimic; sunt pur şi simplu golite de esenţă. Sunt doar cuvinte frumoase ale unor oameni care încă cred în idealuri. Dar eu nu mai pot să zâmbesc...

" Intrerupem acest program pentru o ştire senzaţională şi în acelaşi timp înspăimântătoare. Un grup terorist, încă necunoscut, a lansat o rachetă nucleară ce îşi are ca ţintă nordul Japoniei. Explozia va avea efecte devastatoare. Chiar dacă racheta va fi distrusă în aer, radiaţiile produse de declanşarea exploziei vor fi teribile. Se preconizează că o astfel de explozie ar iradia întreaga planetă în mai puţin de o săptămână, şi asta datorită curenţilor de aer. Dacă racheta îşi va atinge ţinta atunci explozia, spun specialiştii, va provoca tsunamiuri şi cutremure de pământ, erupţii vulcanice, ce vor schimba faţa pământului. Stimaţi telespectatori... vă rog să vă păstraţi calmul. Nu este sfârşitul omenirii! Se va găsi o soluţie pentru oprirea catastrofei. Orice se va întâmpla..."

"Stinge dragă televizorul!"
Mama se supuse însă ochii ei trădau frică. M-am ridicat de la masă şi am ieşit. Am urcat în maşină şi am condus. Direcţia: prietena mea.
Cel mai probabil ştirea aceasta a afectat-o şi pe ea. Imi făceam griji pentru ea, mai multe decât pentru mine, sau pentru întreaga omenire. Oricum nu puteam face nimic pentru a salva omenirea. Singurul lucru pe care-l puteam face era să o liniştesc pe ea. Am ajuns după în faţa casei. M-am dat jos şi după câţiva paşi m-am oprit in mijlocul aleii. Era la geam. Se pare că mă aştepta. Am mai făcut câţiva paşi înspre uşă şi uşa se deschise. Se aruncă în braţele mele.
Pe moment am şi uitat că acea catastrofă era atât de aproape. Nu simţeam nimic altceva decât atingerea ei, şi doar îmbrăţişarea ei îmi dădea atâta linişte şi împăcare. O iubeam.
"Te simţi bine?" zise ea privindu-mă în ochi. Privirea mea era pierdută, gândurile de asemenea.
"Da, sunt bine." am răspuns la fel de pierdut.
"Vreau să mă duci undeva departe de aici."
"Departe? Cât de departe?" Am tresărit la cuvintele ei. Niciodată nu-mi ceruse aşa ceva.
Chiar când am invitat-o la 60 de km de noi, la un concert, doar noi doi, mă refuzase fără a lăsa loc pentru discuţii.
"Nu ştiu. Oriunde."
"Ai văzut ştirile?"
"Nu...de ce? De când te uiţi tu la ştiri?" Făcusem o greşeală că am adus vorba de ştiri.
Acum eu trebuia să fiu acela care îi aducea vestea.
"Ce e cu ştirile?" Trăgea de mine ca şi un copil mic. Am strâns-o în braţe şi i-am şoptit în ureche:
"Nu conteaza... mai nimic... hai să mergem în Japonia"
Am simţit uimirea zvâcnind în tot corpul ei şi încerca să se desprindă. O ţineam strâns. Nu aveam de gând să-i dau drumul. Inţelese şi se lăsă îmbrăţişată.
"Nu am văzut ştirile, dar i-am auzit pe ai mei vorbind despre asta când am coborât. Hai să mergem in Japonia."
"Mergem, sper ca zborurile să nu fie anulate."
"Dacă sunt anulate mergem cât mai departe posibil. Vreau să fim doar noi. Şi nimeni altcineva."

Şi aşa am făcut. Fără să anunţăm pe cineva am pornit spre aeroport. Am scos toţi banii din cont. Nu erau mulţi, dar suficienţi să ne plătească zborul dus-intors. Aveam nevoie doar de dus. Nu ştiu de ce am ales Japonia. Acum când stau să mă gândesc cred că am dorit să fiu cât mai aproape de punctul zero. Spre uimirea noastră zborurile nu erau anulate. Am luat primul avion spre Tokyo. Zborul a durat 4 ore. 4 ore minunate, blestemat de minunate. In Tokyo am închiriat o camera la un hotel de la marginea oraşului, unul mai ieftin. După ce ne-am instalat am ieşit la plimbare. Parcă aveam speranţa de a mai petrece o noapte împreună.
Tokyo - un oraş minunat. Ne-am pierdut pe străduţe înguste, printre zgârie-nori, prin parcurile uriaşe. In jurul orei 6 am ajuns la o intersecţie. Pe unul din blocurile din apropiere era instalat un ecran imens. Toată circulaţia era oprită. Toţi priveau spre ecran. Nu am înţeles ce se spunea, dar după imaginile transmise era evident. Racheta urma să atingă pământul în 16 minute, la câţiva zeci de kilometri spre nord. Am aflat de la un japonez ce ştia binişor engleza că cei „în măsură” au decis că cel mai bine este să distrugă racheta înainte de impact. Raţionamentul fiind următorul: înălţimea mică nu va facilita răspândirea radiaţiilor pe scară largă, iar explozia nu va produce cutremure de pamant. Insă cei care aveau cel mai mult de suferit erau japonezii. Imi părea rău pentru ei. Ei trebuiau sacrificaţi de dragul omenirii. Am zâmbit stupid şi m-am uitat la ea, să văd reacţia ei. Era la fel de liniştită ca şi mine. Stătea cu capul plecat pe umărul meu.
Mă aşteptam ca oamenii să reacţioneze prin acte de vandalism, să fure, să distrugă, să ucidă. Dar ce rost avea? In 15 minute cu toţii eram morţi. Toată lumea îşi accepta moartea. Oare lucrul acesta să facă parte din cultura lor? 10 minute ne-am plimbat şi am povestit despre nimicuri. Apoi am intrebat-o:
"Dacă supravieţuim ce vrei să facem?" Mă privea cu ochii mari parcă aşa ceva nu ar fi fost posibil.
"Nu ştiu. Vom trăi... cred..."
Răspunsul ei mă mulţumi. Chiar dacă nu era ceva ce să îmi insufle curaj. Era de ajuns să trăim.
Cele 16 minute se scurseră. Din spatele nostru se auzii un zgomot puternic ce ne aruncă la pământ. Invăluiţi într-o lumină puternică stăteam amândoi căzuţi printre crăpăturile din asfalt ce deveneau tot mai mari. Se auzea pământul sfărmându-se peste tot în jurul nostru. Un val de căldură puternic ne învăuia. M-am aruncat peste ea. Suflul exploziei ajunse şi la noi. Focul îmi ardea spatele. Ea era leşinată. O dâră de sânge se scurgea de pe fruntea ei. Spatele şi picioarele îmi erau în flăcări. Pielea făcea beşici care explodau provocând o durere incredibilă lăsând carnea pradă focului. Hainele îmi erau topite şi făcute una cu spatele meu. Simţeam cum faţa îmi ia foc, ochii. Incercam să o protejez tot mai mult. Gâtul îmi era uscat. Am leşinat de durere.

Tot era dărămături. Se pare că explozia a avut loc prea aproape de pământ. Tokyo era sub dărămături. Nimeni nu era în jur. Simţeam că ceva mă împinge. Atingerea provoca atâta durere. Era ea. Era în viaţă. Am vrut să-mi deschid ochii, dar pleoapele îmi erau lipite şi nu-mi puteam deschide ochii. Am încercat să mă mişc ,dar durerea îmi fulgera tot trupul. In cele din urmă ea a reuşit să iasă de sub mine. Plângea. Cred. Ba nu! Sunt sigur că plângea. Dar nu pentru mine, ci pentru că simţea durerile arsurilor de pe picioarele şi mâinile ei. Apoi se aplecă lângă mine. Mă întoarse pe spate. Ce durere. Parcă tot trupul îmi plesnea şi mi se sfărma în mii de bucăţi, ca apoi să se topească în suferinţă. Am scos un sunet ce se asemăna cu un mugit. Respiraţia ei se opri.
"Trăieşti." Aş fi vrut să spun da. Dar nu puteam. Stătusem aşa o vreme îndelungată. Nu pot să spun dacă au fost 20 de minute sau 20 de ore, dar la un moment dat am auzit-o strigând.
"Aici! Suntem aici. Trăim!" Momentele mele de luciditate alternau cu leşinul. Am fost duşi la un spital improvizat. Acolo am fost separaţi. Eu am fost dus direct în operaţie. Ea primi ingrijiri medicale, căci din câte am aflat rănile ei nu erau aşa grave. Avea arsuri doar pe mâini, şi pe picioare, dar totuşi putea umbla. După 2 săptămâni de îngrijire am putut să îmi mişc capul, durerea era cu mult mai mică, şi în consecinţă suportabilă. Puteam să-mi mişc mâinile. Eram bandajat pe tot spatele şi pe mâini şi picioare. Insă nu puteam să vorbesc, decât să îngân. Alte 2 săptămâni au trecut şi acum puteam vorbi. Era cel mai important lucru pentru mine. De când am putut să rostesc primul cuvânt am strigat-o. Şi am strigat-o.
Insa ea nu a răspuns. Una dintre voluntare mi-a spus că s-a întors acasă la părinţii ei. Nu-mi lăsase nici măcar un mesaj. Ci pur şi simplu plecase. Aş fi vrut să plâng, dar glandele mele lacrimale erau distruse.
Plecase. Eram singur. Fata pe care o iubisem, şi care am crezut că mă iubeşte, mă părăsise, fără măcar să-mi zică un adio, să-mi lase o mângâiere, sau un bilet. Vroiam să mor. Nu puteam să-mi iau viaţa, eram încă prea slab. Şi parcă trupul meu se lupta să trăiesc împotriva voinţei mele. Şi zic asta pentru că după încă aproximativ 2 săptămâni, carnea mea incepea să se refacă, la fel si pielea. Doctorii care până atunci nu ştiau cum să oprească decesele cauzate de radiaţiile ce au urmat exploziei, erau miraţi de felul în care mergea treaba cu mine. Eu mă vindecam în timp ce cei sănătoşi se îmbolnăveau şi mureau. Radiaţiile asupra mea au avut un alt efect. Specialişti au venit şi mi-au studiat cazul. ADN-ul meu radiat îmi conferea o imunitate foarte ridicată şi o capabilitate de regenerare a celulelor impresionantă. Insă nimic din toate acestea nu conta. Eram un nesăbuit care şi-a adus la moarte prietena, care a fugit de acasă ca să moară impreună cu iubita lui, dar care a rămas singur. La câteva zile am aflat că radiaţiile se împrăştiaseră pe tot globul. Ţări întregi erau în carantină.Părinţii mei erau morti. Incă 10 zile şi puteam umbla, puteam sta pe picioarele mele, puteam să mă folosesc de mâini, puteam vorbi. Ochii însă îmi erau pecetluiţi. Nici nu doream să văd. Nu aveam ce să văd decât suferinţă, distrugere, haos, oameni morţi.

Iată-mă acum la un an după catastrofa aceea. Nu sunt singurul supravieţuitor, dar sunt printre singurii. Populaţia pământului nu are mai mult de câteva sute de mii. Radiaţiile au făcut ravagii, şi totuşi, ce mă uimeşte cel mai mult e că după toate acestea omul nu s-a schimbat.
Pământul a ajuns un cimitir enorm.

Am mers cam la 6 luni după incident înapoi acasă. Casa era devastată. Nimeni nu locuia în ea. Am mers la ea acasă ajutat de un puşti căruia i-am dat prea mulţi bani pentru micul serviciu făcut. Stătea pe trepte. Părinţii ei muriseră.
"Ce cauti aici?" Am fost şocat. Era aceeaşi persoană pe care o cunoşteam eu?
"Ce cauti aici?" striga, glasul înăbuşindu-se în lacrimi.
"De ce m-ai părăsit?" Nu îmi mai păsa de ce simţea ea. Vroiam să ştiu doar de ce plecase.
"De asta ai venit până aici...ca să ştii de ce?" şi urmă o tăcere de câteva secunde.
"Pentru că din cauza ta am ars, din cauza ta trupul meu este hidos, din cauza ta părinţii mei nu m-au mai primit acasă, pentru că eşti urât, pentru că mi-am irosit timpul crezând în tine, ascultând de tine... pentru că te urăsc şi am dorit să mori."
"Se pare că suntem doi care au dorit acelaşi lucru. Instinctul de supravieţuire a fost mai puternic. Chiar dacă nu văd, tu arăţi mult mai bine decât mine pentru că m-am sacrificat pentru ca tu să fii în siguranţă.” Nu mă mai puteam opri, toată dragostea ce o simţisem pentru ea, dragoste care nici astăzi nu s-a stins, se transformase în dezamăgire. Eram distrus. Stăteam în picioare dar nu ştiu cum.Am auzit un pistol încărcându-se. Sunetul unei împuşcături. Apoi am simţit carnea umărului stâng sfâşiată, şi sânge ţâşnind. A fost suficient să fiu pus la pământ. "Mori!" Am auzit glasul ei strigând. Era glasul disperării. Apoi încă un glonţ. Trecuse prin abdomen. Şi încă unul. Nu am simţit nimic. In schimb am auzit trupul ei prăbuşindu-se pe pământ. Se sinucise. Nu am putut să mor nici atunci deşi îmi doream cu tot dinadinsul lucru acesta.

Sunt din nou în Japonia. Incerc să ajut la reconstruirea acestui oraş. Câteva mii de oameni se străduiesc să înceapă viaţa din nou. Ii ajut şi eu. Nu pentru că aş crede într-o viaţă mai bună, ci pentru că ei îmi dau de mâncare. Ei mă ajută să trăiesc, ei nu mă lasă să mor. Cât îi urăsc.

"Aminteşte-ţi să zâmbeşti cât de des celor pe care îi iubeşti." Cât de des??? Dar dacă cei pe care îi iubeşti nu te iubesc? Dar dacă nu mai poţi să zâmbeşti? Dar dacă nu ai cui să zâmbeşti? Dar dacă nu poţi să-ţi
aminteşti? Fraza asta are atâtea greşeli că îmi provoacă greaţă. Nu am pentru ce să zâmbesc, nu am ce să mai iubesc. Trăiesc. Nimic mai mult. Nu poate exista acum nimic mai mult. Şi nici nu va exista.