Stau întins între nemurire şi prezent. Tras de mâini, de picioare, de păr. Toţi vor o părticică din mine să se îndestuleze. Cu femurul meu, cu ficatul, rinichiul drept, inima, buza de jos, corzile vocale, degetul inelar, falanga, mandibula, clavicula, sternul, muschii striaţi, apendicele, tibia, plămânii, vor să mă devoreze.
Stau prins între neputinţă şi dorinţa de a întoarce universul pe dos, ca şi cum ai îmbrăca un trup în sufletul lui şi el ar umbla pe străzi cu sufletul la vedere, să îl vadă toţi. Împărţit între tăcere şi logoree, cuvinte rostite fără sens şi tăceri ascuţite, nătângi, ascunse în plămâni. O muţenie desfigurată.
Prins între credinţă şi deznădejde, mereu oscilând ca un pendul, niciodată aparţinând pentru mai mult de câteva sutimi de secundă uneia dintre ele. Când pendulul se opreşte...
Mereu prins între întristarea mea şi zâmbetul ce vreau să-l ofer lumii. Lacrimi ascunse, rânjete obscene, stridente, demente.
Nu pot să ofer lumii mai mult decât am, nu pot să fiu altfel de cum sunt, şi nici nu vreau să fiu altcineva. “Copil ciudat ce încă te uiţi la desene”. Doar asta sunt. Salvat de mine însumi şi de ceilalţi. Nu pot face imposibilul, mă pot doar juca de-a dumnezeu, dar nu pot să fiu unul.
Stau întins în pat. Între Dumnezeu şi tine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu