Omul care s-a uitat pe sine (1)

1.

Se ridică încet de pe scaun. Se uita de sus la ea. O privea blând şi pentru prima dată după ani de zile zâmbea. Nu ironic. Ci avea un zâmbet bun pe faţă aşa cum îl au sfinţii înainte de a muri. Şi semăna cu un sfânt. Înalt, părul încâlcit, nebărbierit, palid, îmbrăcat într-un fel de chimonou alb ce îl prindea bine după cum observase şi ea.

Ea stătea încă pe scaun privind pe geam undeva în depărtare. Detaşată de tot. Insensibilă la tot ce era în jurul ei. Fascinată de ceva ce se afla dincolo de zidul de cărămidă, undeva la sute de kilometri depărtare.

El se întoarse şi păşi spre uşă. Nu se grăbea. Mai era timp.

-Aşa se termină tot? Întrebă ea fără să se mişte deloc. Mereu căutând cu privirea ceva în lumea de afară.

-Nu. Acum doar începe.

Şi ieşi. Ea se ridică şi deschise geamul larg:

-Şi omizile ajung fluturi

***

Flashback-uri din copilărie i se iveau în minte unul după altul ca apoi să dispară la fel de repede.

Un băieţel de 4 ani, blond cu părul lung căzut într-un canal. Arăta mai mult ca o fetiţă. Nu e de mirare că îl confundaseră cu una.

-Domnule! Domnule! V-a căzut fetiţa-n canal.

-Ce vorbeşti omule? Eu nu am nici o fată.

-Da’ copilul cu părul lung, blond cu pantaloni scurţi albaştri nu e al dumneavoastră?

-Ba poate că e al meu, da nu e fată.

-Atunci domnule v-a căzut băiatu-n canal.

Copilul blond cu ochii mari şi verzi alunecase. Acum stătea pe marginea unui lac. Unul foarte mic, din acelea care nu sunt notate nici pe hartă. Era în fundul grădinii mătuşii. Acolo îşi petrecuse vacanţele: cu prieteni sezonieri, cu soare mult şi plictisitor, cu câte o undiţă confecţionată manual în fiecare vară. Firul se agăţase într-un smoc de papură. Smuci firul dar în loc să îl tragă înapoi el era cel care fu tras în apă. Şi atunci era îmbrăcat în alb. Proastă alegere pentru un pescar.

Apoi mai era seria de injectabile primită într-o iarnă. Tot pe când era cam de vreo 3-4 ani. Deveniseră insuportabile. Muşchiul refuza să se lase înţepat. La o zvâcnire necontrolată a muşchiului acul se rupse. Plângea. Mândru de ce isprăvise.

-Eu la copilul ăsta nu-i mai dau nici o injecţie niciodată. Spuse asistenta speriată şi mirată peste măsură. Durerea încă persista în picior. De fiecare dată când îşi aduce aminte de această întâmplare un fior îl trece prin piciorul drept. Fapt ciudat pentru că stângul era cu pricina. Şi aşa a şi fost. Până târziu în clasa a opta nu a mai primit injecţii. Sau a şaptea când a ajuns în spital în stare de inconştienţă. Un gând nu-l lăsa în pace. Era posibil să fie aici ca urmare a accidentului pe care l-a avut în copilărie. Dar nu mai conta. Cel puţin nu încă. Avea tot timpul să revină la gândul acesta. Acum era ocupat cu contabilizarea amintirilor. Şcoala generală... nu prea atractivă. O clasă de huligani în miniatură. El de ce era diferit? Nu reuşise în nici un mod să se integreze. Rămase mereu un străin printre străini. Un titlu bun pentru o carte. Sau poate prea explicit. Legat de generală nu avea alte amintiri decât cele legate de câte un mic dezastru. De exemplu o colegă care se îmbolnăvii de streptococ, molipsi jumate clasa. Băieţii erau decişi să o bată.

-Tu nu eşti nervos că ţi-a dat şi ţie tâmpenia aia de boală şi că tre să îţi dea moldamin? Tu şti cât de rău doare? Eu nu vreau să fac injecţi de dragul ei, că îi proastă. Măcar să ne răzbunăm.

Lui îi era egal. Nu era fata de vină. Şi ceilalţi o ştiau, dar asta nu i-a împiedicat să îi dea o cafteală după ce au ieşit de la ore într-o seară.

Sau când un coleg, mare cât gardul liceului, 2 metri şi ceva, dacă îţi vine să crezi aşa ceva în clasa a opta, rupse nu ştiu cum una din porţile de fotbal din curte. Căzuse şi el odată cu ea. Şi atunci nu fusese bat ca la ora de desen.

Nu mai ştie exact când o întâlnise pe ea. Chiar atât de mult timp să fii stat între ăştia patru pereţi? După liceu trebuie să fie. Pentru că în liceu încă era deficitar la domeniul fete. I se părea că era ceva atât de nenatural să fie ţinut de mână, sărutat, împins şi tras înapoi, strigat pe stradă, ca apoi cineva să îi sară la gât. Lucruri drăguţe, copilării am putea spune, sentimente adolescentine. Era încă adolescent şi la 20 de ani. Ca la 22 să fie deja bătrân. Înţelept cu barba mare şi stufoasă, cu riduri pe minte, cu miliarde de neuroni folosiţi pentru stocarea amintirilor din cele câteva luni de când o întâlnise. Poate de asta nu îşi amintea prea multe lucruri din copilărie. Doar frânturi de drame, stropi de sare, sânge, partide de cărţi, unul-două spitale, camera lui, Lego-ul şi nucul de la geam, şi zilele de dinaintea iernii când aştepta cu frenezie să fie primul care zăreşte fulgii de zăpadă. Sau plăcerea nebună de a se trezi dimineaţa şi deschizând ochii să vadă alb peste tot. În două secunde era afară chiar dacă era în pijamale. Poate că în curând aveau şi acestea să fie înlocuite de alte amintiri mult mai recente, mai adânci. Poate că cei patru pereţi între care se află, masa la care scrie, aşteptarea chinuitoare a vizitelor ei, aşteptarea fulgilor de zăpadă o să fie tot ce o să îşi mai amintească peste câţiva ani. Dar nu îşi face griji. Nu va lăsa să se întâmple acest lucru.

Pixul nu mai scria. Se ridică şi se apropie de geam. Începea să se însereze. Realiză că cu fiecare secundă uita câte ceva. Şi curând o să uite poate totul. Dar alungă acest gând la fel ca pe celelalte care îl deranjau. Nu va lăsa să se întâmple acest lucru. Şi pe lângă asta trebuia să arate că se simte tot mai bine, că nu are preocupări ascunse înafară de a scrie poezii ce chiar el recunoştea că sunt bune pentru îngrăşâmânt agricol, sau împachetat mâncarea unsuroasă a muncitorilor din fabrici. În curând are să plece. Niciodată nu îi plăcuse hotelurile, nici căminele, nici spitalele, iar ultimii ani din viaţă şi-i trăise rând pe rând în fiecare din ele. Avea în curând să plece şi din spital.