Omul care s-a uitat pe sine (2)

2.

Am ajuns acasă obosită şi uşa de la intrare era larg deschisă. M-am oprit speriată în prag. Mă gândeam că am fost jefuită. Poate hotii mai erau încă în casă. Am intrat şi la o primă privire totul era normal. Apoi mi-am dat seama că în baie curgea apa. Uşa era întredeschisă. Am deschis-o şi l-am văzut. Stătea îmbrăcat în cabina de duş. Cu picioarele încrucişate sprijinindu-se de un perete. Duşul îl udase tot. Apa era rece. Apoi m-a privit.

-La tine tot timpul plouă. Şi mi-a zâmbit. L-am scos cu greu de sub duş şi i-am pus hainele la uscat. Apoi altă dată m-a sunat în timp ce eram la servici. Nu o făcuse niciodată până acum şi îi spusesem clar să nu mă sune decât după ce ies. Şeful meu este unul cu anumite fixuri, dar plăteşte bine. Când am văzut numărul lui am zis că s-a întâmplat ceva. Am răspuns:

-Vrei să arăt ca un fraier? Mă laşi să te aştept 12 ore să mă scoată chelnerii afară? Chiar aşa prost am ajuns? Presupun că iar ai uitat să ne întâlnim. Era la ora 21 în centrul vechi, lângă copaci şi urma să mergem la localul acela drăguţ care îţi place aşa de mult.

Eram şocată. Ştiam că nu stabilisem nici o întâlnire cu el. Nu în ultimele 6 luni.

-Nu vrei nici să vorbeşti.

Şi cu o voce tristă:

-Te înţeleg. Omizile nu sunt fluturi.

Mă înţelegeţi sper că nu fac lucru acesta fără o dorinţă de a-l ajuta. Şi sincer, mă ajut şi pe mine. Nu mai vreau să mă întâlnesc cu el când ies din bloc, când ies de la lucru, când mă duc la supermarket, când merg la bibliotecă. Este peste tot. Nu face nimic altceva decât să mă urmărească. Şi nu l-aş putea da la poliţie pentru că în fapt e inofensiv. Atât doar că mă ucide cu poeziile lui. De fiecare dată când ne întâlnim îmi aduce o foaie sau două sau trei sau şi mai multe care sunt pline cu poezii. De fapt aşa spune el. Dar nu este nimic altceva decât un singur cuvânt care se repetă la nesfârşit: Fluturi. Şi mă întreabă cum mi se pare, dacă îmi plac. Şi pot să îi spun nu? Sau că detest faptul că mereu vine după mine? Sau că nu scrie poezie, că devine cu fiecare zi tot mai unsuros, mai murdar, mai bătrân, mai urât, mai iritant şi mai respingător? Pot să îi spun? Eu cred că are nevoie de un altfel de ajutor decât cel pe care îl pot oferi eu.

-Aşa cred şi eu din cele câte mi-aţi spus. Mai este cineva care ar putea să confirme că are nevoie de un tratament psihiatric? Părinţi?

-Cred că da. El nu este din oraş. Şi părinţii lui trăiesc destul de departe. Dacă mai trăiesc. Nici nu ştiu dacă a mai ţinut legătura cu ei. Cel puţin până când am fost împreună o făcea.

-Aţi fost împreună? Cât timp?

-Doar pentru câteva luni. A insistat mult, şi era foarte consecvent. Încăpăţânat. Extrem de încăpăţânat. Şi în cele din urmă am ajuns să ţin şi eu la el. Mi se părea că orice îşi propune va realiza. Ştiu ce insinuaţi. Că despărţirea a fost un şoc pentru el şi a... a cedat. Şi într-o oarecare măsură eu sunt de vină. Asta credeţi, dar nu este aşa. Abia după alte câteva luni, perioadă în care doar auzeam zvonuri despre el şi doar o dată am vorbit cu el la telefon, abia atunci a început să se poarte ciudat.

-Problema e că dacă nu mai este cineva din familie sau un prieten al lui foarte apropiat nu pot să îl internez. Decât dacă acceptă el de bună voie sau dintr-un consult al unui medic specialist care să susţină internarea. Consult defapt obligatoriu în toate cazurile.

-O să iasă bine la consult. De fiecare dată când eram pe stradă şi îmi apărea de nicăieri înainte, şi eram cu o colegă sau vreun prieten se comporta ca cel mai galant om, politicos, zâmbea, respectuos şi avea un aşa fel de a fi că toţi îl acceptau şi intrau în vorbă cu el chiar dacă era prost îmbrăcat. Îşi cerea el scuze pentru că arăta aşa ba chiar se grăbea să plece. Dar când eram doar noi doi, se comporta extrem de ciudat. Se învârtea prin jurul meu fără oprire, gesticula, ridica tonul, vorbea în şoaptă, mă stresa cu poeziile lui. O să vorbesc cu el. Nu m-ar mira să accepte.

-Bun. Atunci veniţi cu el peste o săptămână? Şi pregătesc şi un consult.

Uşa se închise cu un zgomot înfundat în urma ei. Totul era oarecum înfundat. Mergea pe stradă şi oamenii păreau oarecum şterşi, maşinile învelite în ceaţă. Totul părea ireal. Privea înainte şi tot ce vedea clar erau doi ochi verzi care creşteau tot mai mult şi se făceau din ce în ce mai mari până tot ce curprinseră tot câmpul ei vizual. Se apropie de ei să îi studieze. Şi realiză că era în interiorul lor, şi că privea prin ochii lui lumea. Ca în desenele cu Tweety şi Silvester în care canarul cu capul mare este mâncat de motan şi ajuge să se plimbe şi să privească prin ochii motanului.

-Ţi-am mai scris o poezie. Vocea era înceată, dar puternică, cu o oarecare reţinere în ton. Abia atunci se dezmeticii. Stătea faţă în faţă cu el. Oare nu era ea cea care avea probleme? Lumea îşi reluă forma normală.

-De data aceasta am scris o poezie despre fluturi. Îi întinse o coală A4 pe care era scris un singur cuvânt în centrul paginii: Fluturi.

-Îmi place atât de mult poezia asta! Pot să o păstrez? Privea foaia nesătulă cu ochii mari şi umezi.

-Sigur. Doar pentru tine am scris-o.

Porniră la pas împreună, ea cu ochii pe coala de hârtie repetând în minte: fluturi, fluturi, fluturi.

-Şi ce a zis doctorul? O să mă interneze?

-Asta doar dacă tu vrei. Şi repeta încontinuare, acum şoptind: fluturi, fluturi, fluturi... fluturi.

-Bani de hotel nu mai am, în căminele studenţeşti nu mă mai primesc. Da. Cred că ar fi bine un timp.

-Fluturi, fluturi, fluturi... rostea din ce in ce mai tare. Fiecare cuvânt pronunţându-l cu o tot mai mare senzualitate.

-Vrei să vii şi tu cu mine?

Ea se opri. Trezindu-se pentru a doua oară din vis. Puse hârtia în poşetă.

-Ştii că nu pot. Trebuie să lucrez şi pe lângă asta nu m-ar lăsa el.

-A da. El... bun. Atunci ne mai vedem noi. Şi păşi grăbit.

Ajunse acasă se aşeză pe canapea, haina o aruncă pe un scaun, deschise poşeta şi scoase hârtia cu poezia. Nu se uita la ea. O ştia pe de rost. Telefonul sună. Îl scoase din poşetă şi răspunse:

-Alo.

-Fluturi.

-Ce-ai spus?

-Aaa. Salut iubitule... scuze... nu ştiu la ce mă gândeam.