Omul care s-a uitat pe sine (3)

3.

Stătea pe pat, cu capul sprijinidu-se de buretele moale al peretelui. Ochii îi erau închişi. Ai fi crezut că doarme. Dar nu… el nu dormea. El trăia.

O fată drăguţă, cu ochelari, brunetă, o copilă cu ochii mari şi maro. Îi dăruiese o bomboană. Se uita la ea fără să o înţeleagă. O chitară veche. E ciudat cum nu îşi mai aduse aminte până acum de chitară. Îl fascina această amintire şi încerca să o ţină cât mai mult cu el. Dar... urmă lovitura la cap şi totul era negru. Oare moartea asta este? O noapte continuă în care nu şti nici că exişti, nici că respiri măcar, în care nu ai amintiri, nu ai sentimente, nu ai trăiri, nu ai cunoştinţă, nu ai identitate?

Prin clasa întâi începu să plângă. Viaţa îşi arăta colţii. Luase un şapte. Ştia că nu învăţase, şi îi era frică. Ce idiot. Acum râdea. Râdea ca de fiecare dată când îşi aducea aminte că la un an i s-au furat hainele de pe el, rămânând gol în mijlocul străzii, jucându-se mai departe. Râsul tatălui. Când tata râdea şi el râdea. Oricum s-ar fi simţit, oricât de bolnav ar fi fost, dacă tata ar fi început să râdă cu poftă, aşa cum se întâmplase de prea puţine ori, şi el râdea. Un râs molipsitor tată-fiu. Şi din nou mirosul de iarnă. Cea mai curată şi mai puternică amintire.

Deschise ochii brusc. Erau acestea amintirile lui? Nu mai era sigur. Inima bătea sălbatic. Buzele i se crispaseră, ochii i se lărgiseră, toate trăsăturile feţei se schimonosiră într-un chip de om terifiat. Era cuprins de o spaimă mai mare ca cea de moarte.

Uşa se deschise. Era ora 4. Vineri. Timpul pentru vizite. Ca întotdeauna ea era punctuală. Se ridică, ieşi urmat de paznic care închise uşa ce se camufla perfect în perete. Coridorul îi aducea aminte de lungile culoare a spitalului pentru copii. Lungi şi întunecoase. Doar ici şi colo câte un bec pâlpâind şi împrăştiind ceaţă în loc de lumină. Se aşeză şi acum aştepta ca ea să intre.

Acum ar trebui ca mintea lui să se reîntoarcă la momentul întâlnirii lor, şi să evoce toate momentele plăcute şi neplăcute care le-au trăit împreună, pasiunea, şi puterea dragostei lor, care încă exista. Ea nega, el tăcea. Însă nu a fost nimic ieşit din comun care să fie vrednic de ţinut minte.

Care e diferenţa dintre doi fluturi şi ei? Fluturii s-au metamorfozat. Ei nu.

Când o văzu realiză cât de mult îi simţea lipsa. Ea se aşeză pe scaun. Aveau o jumătate de oră. Nu se salutară, nu se priviră. Ea era mulţumită de cum îi mergea viaţa, încrezătoare în cariera ce o aştepta în faţă, în iubitul ei ce avea o viaţa la fel de înfloritoare ca ea. El liniştit, cu chip de anorexic sau de sfânt, îşi privea mâinile strânse ca în rugăciune. De fiecare dată nu făceau nimic altceva. Nici măcar nu îşi vorbeau. Pur şi simplu stăteau tăcuţi, conştienţi de prezenţa celuilalt şi atât. Atât le era de ajuns.

Se ridică încet de pe scaun. Se uita de sus la ea. O privea blând şi pentru prima dată după ani de zile zâmbea. Nu ironic. Ci avea un zâmbet bun pe faţă aşa cum îl au sfinţii înainte de a muri. Şi semăna cu un sfânt. Înalt, părul vâlvoi, nebărbierit, palid, îmbrăcat într-un fel de chimonou alb ce îl prindea bine după cum observase şi ea.

Ea stătea încă pe scaun privind pe geam undeva în depărtare. Detaşată de tot. Insensibilă la tot ce era în jurul ei. Fascinată de ceva ce se afla dincolo de zidul de cărămidă, undeva la sute de kilometri depărtare.

El se întoarse şi păşi spre uşă. Nu se grăbea. Mai era timp.

-Aşa se termină tot? Întrebă ea fără să se mişte deloc. Mereu căutând cu privirea ceva în lumea de afară.

-Nu. Acum doar începe.

Şi ieşi. Uşa se închise în spatele lui.

-Şi fluturii mor.