azi...

azi, am privit un copil în ochi şi am plâns.

avea ochi mari şi verzi. privea pe geam o lume albă.

nu ştia că zăpada se topeşte, că nopţile cresc şi zilele scad,

că oamenii mint, că vorbesc urât,

că nu barza aduce copii,

nu ştia că ei sunt născuţi de mamele lor în spitale vechi şi prost îngrijite.

nu ştia că o oră are 60 de minute şi că trece foarte repede când ţii o fată de mână,

şi nici că trece îngrozitor de încet. când un bolnav îşi aşteaptă salvarea,

când o mamă stă trează până la 4 dimineaţa asteptandu-l pe fiul ei sa se intoarca acasă, beat şi bătut.

nu ştia că maşinile merg foarte repede şi că frânele se pot rupe.

nu ştia că mama plânge nu pentru că s-a lovit de tata.

nu ştia că sângele curge prin vene şi că nu e bine când curge afară din ele.

nu ştia.

azi, un copil cu ochii verzi m-a privit în ochi.

râdea. el ştia că voi ajunge mare,

că voi citi carţi multe,

că nu mă vor învăţa să iubesc,

ştia că voi merge la Budapesta, la Bucureşti;

că voi fi inconştient pentru 45 de ore pe data de 25 septembrie 1999.

ştia că voi purta tenişii şi sentimente

mereu ascunse.

ştia şi de ceaiul cu lapte. ştia că-mi voi trece examenele, că voi scrie, că voi desena un Isus pe perete, că voi zâmbi convenţional.

ştia că va uita să-mi zică. şi râdea.

azi, m-am privit copil, în ochi, şi am plâns.