Scrisoare

“Dragă domnule deschizător de scrisori,

Păstraţi banii, dar vă rog să lipiţi plicul la loc şi lăsaţi-l să meargă mai departe. Înăuntru nu sunt decât cuvinte şi dorul de cineva, nu discutăm despre secrete militare, nu de alta, dar am mai puţin de 1,60 m şi, oricum, mie nu-mi spune niciodată, nimeni, nimic. Dar aş vrea să-I spun nişte lucruri foarte importante unei personae foarte importante, aşa că, din partea mea, puteţi să citiţi chiar tot, numai să nu aruncaţi scrisoarea! Vă mulţumesc mult!” (Saša Stanišić, Cum repară soldatul gramofonul)

Dragă G. T.,

Nici să copiez o frază dintr-o carte cum trebuie nu pot. Nu mai pot nici să intru pe mess pentru că a început să-mi displacă. Prefer să citesc cărţi. Aş citi tot timpul cu excepţia când mănânc, fac duş, dorm mă doare capul sau sunt cu D. Când sunt cu ea num ă mai concentrez asupra altor lucruri. Ne înţelegem foarte bine. Îmi este dor de tine. Ştiu că poate sună fals, dar nu e. Mi-e dor şi de Bucureşti dacă îţi vine să crezi asta. Sper să nu uit să îţi recomand câteva cărţi superbe. Nu îţi dau acum titlurile lor pentru că nu mi se pare… etic? Moral? Corect? Natural! Da, acesta este cuvântul. Nu este natural să ţi le scriu acum în incipitul acestei scrisori pentru că nu acesta este scopul. Care este scopul acestei scrisori? Păi să vezi, e unul foarte simplu: nu vreau să pierd o relaţie atât de valoroasă şi pe care o preţuiesc foarte mult. Mă pricep la cuvinte? Doar când vin din sinceritatea unui copil de 21 de ani ce încă visează în fiecare zi la ora 13:27, cu ochii deschişi, privind cerul. Ce visează copilul ce se uită la desene animate? Păi visează să vadă Moscova. Să publice. Să fie un scriitor extraordinary, dar modest, să locuiască undeva unde muntele se întâlneşte cu marea, să vadă Japonia, să îşi ia licenţa, să scrie o lucrare despre postmodernism, să îşi cumpere o chitară electrică galbenă ce costă 539 euro plus TVA.

G.T., sunt în ultima sesiune, licenţa – de abia îmi adun informaţiile necesare. O să termin. Mi-ar place dacă ai putea să vii la graduarea mea. Va avea loc pe 14 iunie. Poţi? Ar fi o onoare nespus de mare pentru mine.

Ieri şi azi a fost un book-fair la facultate. Un tip din Ungaria a venit cu mii de cărţi în engleză. Mi-am luat 3. Două de C.S. Lewis şi una de William Goldwin, Stăpânul muştelor. Mă simt bine că am făcut asta.

Nu sunt obişnuit să scriu de mână. De aceea din când în când fac câte o pauză. Apoi reiau.

Până mă gândesc ce mai vroiam să îţi spun o să îţi recomand câteva cărţi: Haruki Murakamy, Kafka pe malul mării, Sasa Stanisic, Cum repară soldatul gramofonul, şi am pană de idei. Nu mai ştiu ce altceva. Sunt obosit. Prea obosit.

Tu ce mai faci? (Niciodată nu mi-a plăcut întrebarea aceasta, e atât de goală de sentiment). Ce mai face Bucureştiul? Ce piese de teatru ai mai văzut? Ce faci în vară? Ce cărţi ai mai citit? Ce mai face Cărtărescu? A întrebat de mine? Încă nu prea cred. Când o să vin la Bucureşti o să stăm la un ceai în Cărtureşti cu Cărtărescu şi o să citim/jucăm cărţi. Mi-am mai adus aminte de o carte scrisă cu inteligenţă, sarcasm, ironie şi mult spirit ludic: Adrian Oţoiu – Coaja lucrurilor sau Dansând cu jupuita.

Deci vii la graduarea mea? Iubeşti? Îmi pare rău că nu am mai ţinut legătura aşa cum o făceam la început. Cred că e zgâriat discul, se tot întrerupe. Ţi-a plăcut Procesul?

G.T., oamenii nu mor cu adevărat decât atunci când sunt uitaţi. Atunci când dispar din amintirea celor ce i-au cunoscut. Aşa spune Haruki.

La vară vreau să merg la mare, să învăţ japoneza şi franceza, să înot mult, să stau în pat între orele 12 şi 4 după-masa şi să citesc. Vii la mare? Parcă delirez. Sunt doar obosit, puţin melancholic, şi puţin împlinit. Azi am ţinut-o pe D. de mână, mi-am cumpărat o carte, am privit cerul, am mâncat pe săturate, am obosit, am strâns-o în braţe şi am sărutat-o, am vorbit cu El şi i-am zis că îmi merge bine şi că îi mulţumesc. Asta înseamnă că trăiesc, nu?

Am o farfurie de căpşuni în faţă. Să mănânc? Am un american surd ce îmi povesteşte tot ce face şi ce gândeşte, şi ce vrea. Eu nu vreau acum nimic. Decât să scriu. Să-ţi povestesc. Să-mi amintesc, să mă întind în pat.

G.T. noapte bună. Mă opresc la 23:25. O sun pe D. şi merg la somn. Ai grijă de tine. Scrie-mi.

M.

P.S.: Cerul la Baia Mare nu are stele. Mă gândeam că poate vrei să ştii.

P.P.S.: îmi pare foarte rău că scrisoarea de mai sus nu a mai ajuns,nici măcar până la poştă; e ca într-un coşmar când te îndrepţi spre o uşă, şi cu cât te apropii cu atât uşa (poşta) se îndepărtează. Îmi pare rău.