Frustrari

Da-ti play si apoi cititi

A trecut atât de mult timp de când nu am mai stat liniştit să ascult viaţa. Să-mi ascult gândurile. Pentru un moment am fost atât de prins în vârtej, încât acum când stau întins în pat şi ascult moartea Sarei, mă simt oarecum complexat. Atâtea gânduri îmi trec prin minte, atâtea lucruri începute şi neterminate, atâtea terminate prea devreme. Cărţi începute şi acum uitate una peste alta pe masă din prea puţin timp. Atâtea cuvinte pe care doream să le spun, dar eram prea grăbit, atâtea idei şi atâtea vieţi ce aşteaptă să fie scrise, dar nu... nu... nu... nu înţelegeţi că nu am timp? Atâtea desene făcute doar pe jumate...
Mă simt incomplet. Nu. Nu acesta e cuvântul. Neterminat. Nici acesta. Incapabil. Poate. Frustrat. Doar câteodată. Voci îmi cer să le dau dreptul la replică. Îmi urlă în minte, de ce nu le las să vorbească. Iată deci. Vă las să vorbiţi. Spuneţi cine sunteţi şi care vă e rostul... De ce tăceţi acum?

- Eşti un incompetent.
- Aşa. În sfârşit cineva cu curaj. Cine eşti?
- Nu am un nume, dar eu sunt scriitorul. Eu sunt cel care îşi scri viaţa, cel care ştie cum va trăi şi când va muri. Cel care iubeşte.
- Şi care e frustrarea ta? De ce nu ai un nume?
- Pentru că nu mi-ai dat unul. Pentru că nu mi-ai scris viaţa. Sunt doar început. Nu am nici faţă, nici picioare, nici inimă. Am doar o formă în care sunt închise personalitatea, gândurile şi sentimentele mele.
- Îmi pare rău, dar nu am timp.
- Nu ai timp. Asta e cea mai penibilă scuză.
- Tu cine eşti?
- Sunt Ter. Elful din lumea de Dincolo, cel pe care l-ai pus faţă în faţă cu o armată de demoni şi l-ai lăsat să se descurce. Ce să fac acum? Sunt prins într-o cetate asediată. Ce să fac?
- Aşteaptă.
- E prea obositor. Simt cum uneori dispar în negură, cum mă evapor. Când ai să mă desăvârşeşti?
- Nu ştiu.
- Eşti un prost. Doar gura e de tine.
- Iar tu eşti?
- Bietul credincios pe care l-ai legat într-o biserică plină de demoni. De ce nu mi-ai continuat viaţa?
- Am fost prea ocupat cu alte lucruri.
- Ai să termini vreodată ceva? Eşti incapabil, nemilos, fără minte şi ignorant.
- Da. Poate aveţi dreptate. Îmi pare rău, dar nu am puterea să scriu.
- Caută-o! Caută-o repede!
- Unde? În tine. În visele tale. În imaginaţia ta.
- Dar de unde să fac rost de timpul necesar?
- Întotdeauna ai timp să faci ceea ce vrei să faci. Dacă nu vrei să ne termini şi ai de gând să ne laşi mutilaţi, ca o tumoare nedefinită, atunci mai bine distruge-ne. Uită de noi.
- Din păcate nu pot face asta. Nu pot să uit. Orice ar fi, în cele din urmă îmi amintesc de voi.
- Atunci suntem blestemaţi să trăim mutilaţi şi handicapaţi, cu vieţile în cumpănă.
Linişte? Doar în exterior. Pentru că interiorul fierbe de vieţi netrăite, necreate, de idei, de gânduri, ispite şi dorinţe, de neputinţe, de vise. Într-o noaptea m-am trezit cu un gând atât de clar şi care părea atât de natural în mintea mea, încât după ce am înţeles întreaga lui extensie, m-am speriat şi m-am ghemuit: omul poate trăi fără Dumnezeu.

Cine sunt cei ce trăiesc în mine? Voi fi oare vinovat pentru cei care au murit în mine?