"Iertare"

Băiatul stătea ascuns în spatele unui cufăr plin cu cărţi. În fiecare dimineaţă când părinţii lui plecau la lucru, se strecura până la etaj, chiar dacă nu era nimeni în casă care ar fi putu să-l vadă, apoi deschidea încet uşa mansardei ca să nu scârţâie, după care intrând, o lăsa întredeschisă. Se aşeza în spatele cufărului şi scotea din el, pe sub pătura ce îl acoperea, o carte la întâmplare. Apoi până aproape de prânz nu se mişca de acolo. Erau cărţi adevărate, cu pagini îngălbenite şi subţiri, cărţi cu coperţi tari, cu culorile şterse de timp. Însă le citea cu cea mai mare plăcere.

Când descoperi cufărul cu cărţi nu ştiu ce să facă. Nu putea crede că părinţii lui încălcau legea, ţinând în casă asemenea lucruri. Curiozitatea îl împinse să deschidă una dintre ele şi de atunci cu fiecare ocazie liberă urca în mansardă şi citea. Citea de multe ori fără să ţină cont de trecerea timpului, ba chiar era să fie prins de părinţii lui de două ori. Rămase atât de captivat de povestea ce se desfăşura cu fiecare pagină ce o citea, încât doar când auzi maşina părinţilor parcând în garaj realiză că deja era ora şase.

Încă un lucru ce îi plăcea mult era modul în care se lipea de mâinile lui, şi uneori de haine, mirosul de hârtie veche. Uneori se întreba dacă mama lui apropiindu-se de el putea simţi mirosul. Dar nu îi puse nici o întrebare în această direcţie aşa că, era puţin probabil.

Într-una din dimineţi citind o carte ciudată, ceva mai diferită de celelalte, privirea i se blocă pe un cuvânt. Nu îl înţelese, iar în limba pe care o vorbea nu exista. Iar înţelesul cuvântului era ceva de neconceput în societatea lor. Acum dintr-o dată curiozitatea îi stârnea interesul faţă de acel cuvânt misterios. Primul impuls a fost să îşi întrebe tatăl despre acel cuvânt, dar apoi se răzgândi pentru că şi-ar fi dat seama unde găsise cuvântul. Îndoila îl frământa, dar până seara la cină, curiozitatea deveni mai puternică.

Stăteau toţi trei la masă, mâncând în linişte, şi privind fiecare în farfurie, conform codului. Afecţiunea, sentimentele afişate direct, mila, ajutorarea voluntară erau interzise prin lege. La fel ca orice altceva ce ar putea stârni afecţiunea. Singura formă de manifestare acceptată deşi şi ea la rândul ei pedepsită, era violenţa, abuzul. Chiar şi cazurile acestea erau tot mai puţine, majoritatea activităţilor având loc la nivel virtual. Cu mâncarea neatinsă spuse:

- Tată… pot să te întreb ceva?

- Îţi place priveliştea de la mansardă?

Băiatul a amuţit. Părinţii lui aflaseră de secretul lui. Spaima luă formă pe chipul lui.

- Vino te rog până în cealaltă cameră.

Au intrat împreună in cealalta camera. Tatăl s-a aşezat pe canapea şi i-a facut semn şi fiului să ia loc.

- Toată casa e monitorizată. Nu putem vorbi decât aici, dar nu pentru mult timp, aşa că spune repede. Şi îi zâmbi. Băiatul îşi reveni văzând chipul zâmbitor al părintelui său şi îi puse întrebarea legată de cuvântul ce era o enigmă pentru el, cuvântul ce azi nu îl mai cunoştea nimeni refuzând să mai creadă în înţelesul lui. Poate din răutate, poate din frică sau cine ştie, poate din lipsă de credinţă.

n.a. imi cer scuze pentru proasta utilizare a verbelor. ca scuza, textul e mai vechi... insa da stiu, ar trebui sa-mi fie rusine de mine.