Chiar şi acum când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, inima îmi e grea şi mă doare. Mă simt ca unul care dezgroapă morţi şi apoi îi spânzură în copacii de lângă şosea, ca să-i vadă toţi. Mă simt ca un personaj naiv, de profesie medic, care se lasă influenţat de emoţiile pacientului său şi în loc să îi aline durere, să îi închidă rana, cu fruntea transpirată şi cu mâna tremurând de emoţie zgândăresc răni ce se doreau uitate, reînviu amintiri şi sentimente, trăiri şi vieţi îngropate odată cu întoarcerea bunicului de la canal.
Nu ştiu de ce bunica a păstrat acele hârtii, de ce nu le-a ars după moartea bunicului. Au trecut mai bine de două luni de zile de când le am în posesie. Era o dimineaţă monocromă şi ploua cu picuri mici, rapizi care îmi zgâriau lentilele. De la etajul trei lumea de jos părea abătută, şi oamenii arătau mai deplorabili ca şi câinii plouaţi ce se învârteau în jurul containerelor de gunoi. După obişnuitele insistenţe, hai mănâncă, da’ nu serveşti ceva şi discuţiile de rutină despre lucru, facultate, viaţă, ea s-a ridicat şi, ajutându-se de bastonul ei din lemn s-a dus pe balcon, la rafturile unde îşi ţinea compoturile. Amintindu-mi de zilele când eram copil şi veneam în vizită, primul lucru pe care îl făceam era să deschid uşa de la dulap să văd dacă găsesc cadouri ascunse, fără să îmi dau seama ce fac, am deschis uşa, am privit rafturile cu haine, am dat la o parte paltoanele şi sacourile, rochiile vechi şi în colţul cel mai umbrit al dulapului am dat peste o cutie, era învelită cu o hârtie veche, cu un scris mic pe ea. Am desfăcut şnurul care o ţinea legată, am despachetat-o, iar înăuntru erau câteva poze vechi. Cu bunicul, bunica, amândoi pe la patruzeci de ani, amândoi cu paltoane pe ei, unul şi celălalt de o parte şi de alta a unui urs împăiat. Bunicul avea pantaloni negri, pantofi negri lucioşi şi o pălărie neagră pe cap. Mă privea la fel cum o făcuse din totdeauna – încruntat şi poate puţin încurcat. Nici bunica nu zâmbea, dar faţa ei rotundă, conturată de un batic înflorat exprima mai multă blândeţe. O auzeam din cameră, unde o fi pus unchiu’ tău ăsta compotu’ cela? Nimic nu face cum trebe. Am vrut să împachetez cutia înapoi, când am recunoscut câteva cuvinte de pe hârtie. Într-un colţ era scris mărunt: 1952, Canal. Hârtia era acoperită în întregime de acest scris mărunt pe ambele părţi, pe alocuri ilizibil din cauza unor pete de grăsime, marginile înnegrite. În partea de jos, stânga, hârtia care e aproximativ cât două coli A4 era ruptă. Am împachetat-o şi am pus-o în buzunar. Am pus cutia la loc, am închis încet uşa, care însă se revoltă împotriva noastră scârţâind şi apoi m-am aşezat în fotoliu, aşteptând compotul ca un nepot bun ce eram.
Nerăbdarea însă nu-mi dădea pace. Acum 57 de ani. Oare e scrisul bunicului? Nu-l văzusem nici măcar o singură dată cu un pix în mână. Ştiam că fusese dus în lagăr. Îmi povestise tata ce îi povestise lui bunica. În ’64 înainte să se nască tata l-au luat din nou. Aparent fără motiv. În ’66 s-a întors acasă.
Oricare ar fi fost situaţia eram peste măsură de curios să ştiu ce conţineau acele rânduri care îmi păreau totuşi, chiar de la prima vedere greu de descifrat. Am mâncat puţin compot. Am mai vorbit nimicuri încă vreo zece minute şi apoi m-am ridicat inventând o scuză nefondată, bunica m-a sărutat pe obraz şi m-a condus sprijindu-se în baston până la uşă şi am plecat. Am coborât scările în fugă. Când am ajuns însă afară, mi-am încetinit pasul. Ştiam că mă urmărea de pe geam. Poate ştia că am umblat în dulap, poate auzise uşa scârţâind, poate nerăbdarea m-a dat de gol. Şi cu toate că sunt conştient de faptul că am sustras ceva din casa bunicii fără acordul şi fără ştiinţa sau înştiinţarea ei, nu mă simt un hoţ. Cred că e dreptul meu să cunosc trecutul familiei. Dar poate... nu poate. Cu siguranţă! Cu siguranţă i-am provocat suferinţă, iar prin aceste rânduri am să provoc durere întregii familii. Şi atunci de ce fac lucrul acesta? Nu ştiu. Simt doar că lucrurile au colcăit şi au fermentat, au mucegăit prea mult pe fundul unui dulap împânzit de molii şi păianjeni.
Am ajuns acasă. Aerul rece îmi roşise obrajii, inima îmi bătea cu putere. Urcasem scările în fugă. Mi-am aruncat geaca pe cuier, m-am descălţat, am rotit cheia în yală, am intrat în cameră, mi-am închis şi uşa de la cameră, m-am aşezat pe scaun şi timp de câteva momente am rămas nemişcat, ascultându-mi inima. Am scos din buzunarul de la blugi hârtia, am despăturit-o pe masă şi am început să citesc...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu