Noname story - pagina 11

Astept comentariile, antipatiile :D si criticile voastre. Si binenteles un titlu pentru poveste.

Pagina 11

Dar toată povestea aceasta era mult prea misterioasă, mult prea interesantă şi oricum şefu’ ar fi fost de acord cu mine. O tragedie nu ne poate împiedica să încercăm să oprim alte tragedii. Suflete ce rătăcesc pe străzi printre noi, nestingherite, neobservate. Trupuri fără suflete care stau într-o nemişcare aproapiată morţii. Imaginea care mi-a apărut în minte a fost o combinaţie între The Dawn of the Dead filmul acela cu zombii şi un volum de povestiri de-al lui Lovecraft în care un om de ştiinţă făcea experimente pe cadavre proaspete încercând să le readucă la viaţă. Reuşeşte într-o oarecare măsură. Ceea ce prinde viaţă rămânând la stadiu de monstru, sau zombii. O poveste ce îţi dă fiori. Deci o poveste bună.

Am urcat în maşină şi m-am întors acasă. Era prea târziu să o contactez pe Roxana, aşa că trebuia să aştept până mâine dimineaţă. Pe drum mi-am amintit de hard-ul din calculatorul lui Radu şi l-am sunat pe Paul. Ai găsit ceva pe hard? Nu am avut timp să îl verific prea bine, mi-a răspuns el. Îl ai la tine aşa din greşeală? Nu. E la birou. Mersi, şi am închis. Am virat prima la dreapta şi m-am îndreptat spre birou.

Nu ştiam ce voi găsi pe hardul computerului, poate din cauza aceasta am fost luat puţin prin surprindere de ce am găsit. Deşi cu unele lucruri eram deja familiar din presupusa scrisoare a lui... a celui împuşcat. Uitasem numele victimei. Am îngheţat pentru o clipă privind înainte în întunericul de dincolo de mica pată de lumină ce o arunca lampa de pe birou. Răzvan? Oare Răzvan să-l cheme? Abia după mai bine de treizeci de secunde şi eforturi mentale extraordinare am reuşit să îmi amintesc numele: Radu. Radu şi mai cum. Deja era prea mult. Am încercat să alung gândul şi aşezat pe scaunul meu din birou, cu carcasa unităţii deschisă lăsând să se vadă intestinele şi organele interne ale calculatorului de birou, am înlocuit hardul şi am pornit apoi calculatorul. Un zumzăit slab, continuu, apoi un picăit şi monitorul s-a aprins. Ecranul negru a fost înlocuit de cel albastru, apoi cel albastru de spatele tatuat al Roxanei, şi privirea ei amuzată şi pe jumătate ruşinată. Mai bine de un minut am privit spatele ei, am urmărit conturul umerilor, modul în care îi ieşeau în evidenţă omoplaţi, cum şira spinării i se curba puţin, gâtul drept, lung, zâmbetul fericit, ochii... ochii ei erau ca două curcubee, conţinând paleta întreagă de culori. Un efect grozav ce contrasta puternic copacul veştejit ce îl avea pe spate.

O străfulgerare în geamul dinspre stradă mi-a atras atenţia şi mi-am revenit din starea de admiraţie. Probabil un girofar al vreunei maşini de poliţie în patrulare. Am început să iau fiecare folder şi fişier la rând începând cu cele câteva de pe desktop: proiecte, desene, schiţe, imagini scanate, poze cu el, cu câţiva colegi, cu Roxa, cu ceva prieteni, cu familia, de Crăciun, poze de la Sinaia, poze de la Mogoşa, poze aiurea prin Bucureşti, cu părinţii, cu rude, din Italia, Budapesta, imagini editate, prelucrate, apoi filme, filme, filme, muzică începând de la Beethoven, Chopin, Mozart, Bach, Wagner, trecând prin jazz de la începutul secolului douăzeci, până la Vama Veche, Switchfoot, Anberlin, Death Cab for Cutie, Augustana etc., o varietate de genuri; desene cu Tom şi Jerry şi o mulţime de animeuri. Cel mai probabil cu toate piratate. Am pornit un player şi din boxele mici, gri, a ieşit o voce de bărbat care cânta: „This is your life, are you who you wanna be?”[1] Am lăsat muzica să meargă şi am căutat mai departe. Am verificat fiecare folder din program files, din sistem şi nu am găsit nimic. Ochii mă usturau, iar spatele mă durea de-alungul coloanei vertebrale. Mi-am zis că dacă mă întind puţin nu o să-mi strice. M-am ridicat de la birou exact când a început o piesă jazz. E tocmai ce-mi trebuie, mi-am zis. M-am întins pe canapeaua de lângă intrare şi am adormit instantaneu. Un somn scurt, ca şi când ţi-ai închide ochii pentru câteva clipe şi apoi i-ai deschide; un somn fără vise. În aer se simţea aroma de cafea proaspătă de la aparat, fierbinte şi neagră, iar în afara biroului se auzea mişcare.

---

[1] Versuri de la Switchfoot.

Noname story - pagina 7

Se pare ca am ajuns si la pagina sapte. Sa speram ca vom merge si mai departe. Oricum cel putin inca vreo 2-3 pagini povestea va mai inainta. Inca am nevoie de feedbackul vostru, de critica si opiniile voastre pentru a imbunatati ce se poate imbunatatii si a arunca ce nu e folositor.
Cei care nu ati reusit sa cititi nici celelalte pagini va indemn sa recuperati acum. Cine stie? Poate vor fi zeci de pagini si vi se vor parea prea multe si probabil nu veti mai citi si la fel de probabil veti rata un text interesant. Cel putin ca si concept, idee si poveste.

Un mic spoiler: povestea incepe sa devina interesanta. Finalul sper sa ridice nivelul de suspansul. Si inca un detaliu, aceasta e ultima pagina din primul capitol.

Lectura placuta!

Pagina 7

Îmi puteţi da mai multe detalii despre petrecere? Ce fel de detalii? m-a întrebat ea distrasă. Detalii legate de ora la care aţi pleca, cu cine aţi plecat, cine mai era la petrecere, cât aţi stat acolo, etc. Sunt cumva suspectă? zise ea pe un ton speriat. Nu, nu sunteţi, am asigurat-o eu. Apoi, interogatoriul a continuat mai bine de o oră şi m-a obosit şi pe mine. Am obţinut câteva nume şi am aflat o duzină de lucruri banale despre Radu. Însă a fost ciudat că am avut constant o senzaţie de nelinişte, ca atunci când eram doar un băiat de şapte ani şi trebuia să merg undeva cu părinţii mei şi în timp ce mă îmbrăcam, în faţa oglinzii, simteam clar că avea să se întâmple ceva rău. Dar de cele mai multe ori era doar o senzaţie trecătoare. De data aceasta însă senzaţia a rămas chiar şi după ce Roxana, frumoasa Roxana a plecat. Chiar şi după ce am primit rezultatele de la laborator – nici o amprentă, nici o urmă care să ne dea un indiciu – chiar şi după ce mi-am verificat mailul, după ce am vorbit cu Nelu la el în birou la un pahar de sifon. Nici chiar după ce seara am ajuns acasă şi m-am decis să îmi vând maşina şi să îmi cumpăr cărţi de toţi banii. Senzaţia aceea stătea lipită de mine ca un abţibild de o hârtie. Oricât încercam să mă smulg de ea, să îmi îndrept gândurile în altă parte, să o ignor nu reuşeam. A rămas cu mine până seara, când, în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi, pur şi simplu a dispărut. Am stat nemişcat câteva clipe, pasta mentolată arzându-i limba, apa curgând în chiuvetă, inima pulsând în doi timpi. Dispăruse complet. M-am spălat pe faţă, apoi am mers în birou şi am încercat să citesc. Nu puteam. Modul în care dispăruse atât de brusc acea senzaţie mă neliniştea. M-am culcat şi am visat că eram pe un drum de cărămidă vechi, ca prin secolul al optusprezecelea şi eram în căutarea unei bijuterii. În mintea mea erau proiectate tot felul de bijuterii ca într-o căutare de suspecţi. Din miile care mi-au apărut în gând nici una nu se potrivea. Pe drum, de o parte şi de cealaltă eram însoţit de doi câini mari albi şi de consistenţa laptelui. Lăsau în urma lor o dâră albicioasă. Cerul era înnorat şi puteam vedea picurii căzând, dar nu simţeam cum că m-ar fi plouat. Dintr-o dată drumul a început să se răsucească, stâlpi să se încovoaie, iar câinii să latre nebuni. M-am speriat şi m-am întors în toate părţile să văd la ce lătrau câinii, dar nu mai era nimic. Nu mai era nici strada, nici stâlpii, nici câini, doar urletul lor înfricoşător. Am făcut câţiva paşi nesigur în nimicul în care mă găseam, pentru că nu era nici negru, nici doar noapte, nici întuneric. Nu era pur şi simplu nimic. Apoi brusc am avut o revelaţie, bijuteria era de fapt o femeie. Şi ştiam unde o pot găsi aşa că am început să alerg spre ea pe străduţe înghesuite din cartierul Şaizeci, pe lângă Victor care râdea ca un nebun privind cadavrul împuşcat al lui Radu în cada plină cu sânge. Ce era ciudat, dar în vis nu mi s-a părut deloc aşa, era faptul că vana era în mijlocul unei autostrăzi, iar pe lângă treceau maşini fără ca măcar să încetinească. Traficul era incredibil deşi era trecut de miezul nopţii. În cele din urmă am reuşit să ajung sleit de oboseală în parcul de pe deal unde începea pădurea. Acolo am văzut-o pe femeie. Era cu spatele spre mine, dar am recunoscut-o imediat pentru că din spate a început să îi crească un copac. Dar copacul nu a înverzit, nici nu a înfrunzit, nu a îmbătrânit. A crescut uscat şi tot numai cioturi şi crengi putrede. Rădăcinile erau adânc înfipte în spatele femeii şi păreau că pulsează ca şi când ar fi supt sângele din aceasta. Apoi când am vrut să mă apropii de femeie să încerc să o ajut, să îi văd mai bine faţa, de nicăieri unul din câinii albi a sărit pe mine si m-a muşcat de mână. M-am trezit cu o durere în mâna dreapta. Pesemne că mă lovisem în somn de tăblia patului. Mi-am luat telefonul şi m-am uitat la ceas. Era aproape cinci dimineaţa. Mâna îmi zvâcnea aşa că m-am dus în baie şi am lăsat apă pe ea. Apoi am auzit telefonul sunând ca o sirenă. Am răspuns. Era Paul şi se bâlbâia. La un moment dat am crezut că plânge. Vocea îi era slabă. Nu am înţeles prea bine ce voia să spună. Fă o pauză şi respiră puţin. Bun. Acum zi-mi ce s-a întâmplat. Era peste măsură de uimit şi părea speriat. Tot repeta: Nu pot să cred. Chiar nu pot să cred. Ce? Ce nu poţi să crezi? i-am strigat iritat în telefon. Ce? Mi-a răspuns: Victor... s-a sinucis.

Noname story - Pagina 6

Nu cred ca actiunea a progresat prea mult pana acum, dar aflam cu pagina aceasta alte cateva detalii si posibili suspecti, de ce nu? Inca un interogatoriu. Suna bine povestea pana acum? Sau ce vi pare ca scartaie, ca nu merge? Astept comentariile voastre.

Pagina 6

Nu aţi observat nimic ciudat la omul respectiv? Nu. Mergea foarte relaxat. După ce a luat-o la stânga pe alee nu l-am mai văzut din pricina copacilor. Îl cunoşteaţi pe domnul Radu Coman? Da, aşa puţin. Era un tânăr de treabă. M-a ajutat de câteva ori să aduc sus cumpărăturile. Dar era niţel cam ciudat. Cred că era din aceia, ştiţi dumneavoastră? De care? Nu prea îi plăceau fetele. Vreţi să spuneţi homosexual. Da aşa, sau cum i-o zice. Da’ eu sunt o femeie care nu se bagă în treaba altora, care înţelege vremurile acestea. Spuneaţi că domnul Radu Coman era de treabă. Da, daaa. Foarte. Şi puţin retras. Nu prea ieşea din casă. Vedeţi eu petrec mult timp în casă, iar emisiunile mele preferate sunt doar seara după ora zece şi din cauza diabetului şi durerilor de picioare nici nu pot dormi tare mult aşa că îmi petrec ziua cât e de lungă ba la geamul din bucătărie, ba la cel din cameră, pe un scaun citind la lumina zilei sau pur şi simplu privind pe geam. Iar Radu nu prea ieşea din casă. Deşi o dată a plecat şi nu s-a mai întors două zile. Poate plecase în vizită la părinţi, că e singur bietu. Sau poate că îl scoaseră afară că nu îşi plătise chiria. Cine ştie. Dumnezeu să-l odihnească, şi îşi făcu cruce. Domnul Coman stătea în chirie? am întrebat curios. Da. De vreo cinci ani aproape. Şi cine e proprietarul? am continuat. Un domn înalt, arătos şi are numele la fel ca domnul de la televizor, ăla rău de gură. Gheorghe, a spus Andreea. Da. Andrei Gheorghe. Mereu e nemultumit, mereu e incruntat. Apoi a început să ne povestească de soţul ei mort undeva prin Siberia, de copiii ei, unul fugit şi stabilit în America, altul pe undeva prin Spania. 

După alte zece minute de pălăvrăgeli am reuşit să ne desprindem şi să ieşim din casa acelei femei invocând munca pe care o mai aveam de făcut şi căutarea criminalului. Următorul apartament îşi păstră uşa închisă în ciuda bătăilor noastre persistente şi a zgomotului evident şi a foşnetelor pe care le-am auzit. Nu putem obliga pe nimeni să ne deschidă, zise Andreea. Iar în ultimul apartament am fost primit cu o răceală şi dispreţ evidentă. O familie extrem de numeroasă de rromi stătea însirată ca la identificare privindu-ne cu suspiciune. Răspunsurile lor au fost succinte şi cădeau ca o bilă de fier pe o podea din marmură. Nu am reuşit să aflăm nimic nou de la ei, decât faptul evident că nu suportau prezenţa poliţiştilor. Femeia părea mai dispusă să vorbească, dar bărbatul îi spuse ridicând mâna ca şi cum ar loci-o, deşi ea era la câţiva metri de ea, Şşşş mo. Ea făcu un pas în spate şi tăcu.

Am coborât în apartamentul unde a avut loc crima. Domnişoara încă dormea. Am plecat cu Andreea la maşină şi ne-am întors la secţie. Eu m-am pierdut printre formulare, iar la amiaz după ora trei a apărut la secţie domnişoara Coman, care după cum am aflat în următoarea jumătate de oră de interogatoriu, se numea Roxana Opriş şi avea douăzeci şi unu de ani, era studentă la UB, facultatea de litere. Era împreună cu Radu de doi ani. Nu locuiau împreună, dar din când în când ea mai trecea pe la el să vadă cum o mai duce, sau să doarmă liniştită, pentru că ea stătea în chirie cu încă trei fete şi era nebunie. Era din provincie, dintr-un oraş din nord. Părinţii ei erau oameni muncitori, serioşi, iubitori. De unde veneai la ora zece dimineaţă beată? De la o petrecere la care am fost cu colegele mele de cameră. Petrecerea se terminase atât de devreme? Nu chiar, dar aţipise pe un scaun şi nimeni nu se sinchisise să o trezească, iar pe drum îşi luă o sticlă cu gin cu ea. Aşa de bun rămas. De ce nu te-ai întors la apartamentul tău? Am trecut şi pe acolo, doar că una din colege era ocupată cu cineva şi nu e frumos să dai buzna. În plus m-am gândit că poate lui Radu i-ar fi dor de mine. Prietenia voastră în ce consta mai exact? Ne întâlneam în fiecare zi, mai petreceam câte o noapte împreună, el mă ajuta la engleză, eu îi mai făceam de mâncare, curat prin casă.

noname story - pagina 5

Din pacate se pare ca postez mai des pe blog decat apuc sa scriu. Inca o saptamana si am ajuns povestea din urma. Revin din nou cu aceleasi cereri: criticati oameni buni :) Nu sunt scriitor profesionist si am nevoie de feedback. muuuuult feeeeeedback. 

Multumesc celor care ati facut-o pana acum. Si va mai astept. Pe blog cel putin sunt o gazda extrem de primitoare :)) Apropo. Ce cititi voi acum e "first draft" cum i se spune. Prima schita. Nu asa o sa arate la final povestea... ma refer nu cu greseli... intelegeti voi. 

Lectura placuta!

Pagina 5

Victor la cei douăzeci şi opt de ani ai lui ajunse inspector. Nu era un lucru uşor de trecut cu vederea. Era într-adevăr o realizare. Arestase toţi membri unei reţea de traficanţi de carne vie începând de la prostituate, la peşti până la capii din spatele lor, apoi două reţele de droguri. Rezolvase şi câteva omucideri cu adevărat încâlcite care îi aduseră faimă peste noapte. Avea un spirit analitic foarte dezvoltat, dar care mi se părea că lipsea cu desăvârşire. Reacţiona după instinct. Ceva se întâmplase cu el. Însă niciodată nu mi-a plăcut să mă bag în problemele personale ale celorlalţi. Pentru asta există familie şi psihologi sau terapeuţi.

Când am ajuns la maşină am văzut că Victor era palid şi respira greu. Am intrat în maşină, am băgat cheia în contact. Eşti bine Victor? Cum nu se poate mai bine. Plângea. În starea în care eşti nu cred că mai poţi continua ancheta. Nu. Presupun că nu, răspunse posomorât. Stătea cu capul  pe spate cu ochii închişi. Am pornit maşina, am dat cu spatele afară din parcare şi am pornit spre secţie. Pe drum mă gândeam că poate vrea să meargă altundeva, aşa că l-am întrebat: Te duc acasă? Nu. Am tăcut amândoi o bună bucată de drum. La o intersecţie, Victor, care privea pierdut pe geam mi-a spus, Viaţa asta e prea grea pentru mine. Mult mult prea grea. Eu am tăcut. Cum am să plătesc ipoteca de patru sute euro, din ce bani? De ce mi-a murit fetiţa? De ce m-a părăsit soţia? Mă simt prins într-o capcană. Am impresia că cineva îşi bate joc de viaţa mea. Iar singura ieşire pe care o văd, mă Mihai, e moartea. Mă înţelegi? Moartea! Aceea nu e ieşirea. Atât a fost tot ce i-am spus. După un timp a spus: Da, poate ai dreptate. Apoi a tăcut. Am ajuns la secţie. Nelu s-a uitat la amândoi ca şi cum ar fi spus, ce căutaţi aici? Victor s-a prăbuşit pe un scaun şi eu am început să îi explic şefului care era situaţia. Victor are nevoie de ajutor specializat. Trece printr-o perioadă destul de grea şi nu cred că e în stare să continue ancheta. Tu eşti în stare? m-a întrebat şefu’ uitându-se obosit spre mine. Da.

Am ieşit din birou şi m-am întors la locul crimei. Domnişoara era încă acolo, epuizată parese de plâns. Dormea pe canapea. I-am spus poliţistului care era acolo să o aducă la secţie după ce se trezeşte. Uitasem complet de hardul pe care îl luase Victor. Aş fi putut să mă uit peste el până se trezea domnişoara. Ieşind pe casa scări am auzit vocea lui Paul cu un etaj mai jos. L-am strigat. Venim acum sus. L-am trimis pe Paul la secţie să verifice hardul pe care îl avea Victor. Dacă nu era acolo să îl caute pe Victor şi să îl ia de la el. Eu cu Andreea aveam să rămânem să terminăm cu interogatoriile. Începuseră sistematic interogatoriul, de jos în sus. Tocmai terminaseră cu etajul al doilea. Ceva interesant? Nimic până acum, mi-a răspuns Andreea. La trei dintre apartamente nu a deschis nimeni uşa. Probail sunt cu toţii la lucru. Am să revin mai spre seară. Am bătut la uşă. Nici un răspuns. La fel şi la celelalte două. Am urcat la patru, acolo am avut mai mult noroc. La apartamentul treizeci şi şase ne-a răspuns un băiat. Cine-i? Poliţia. Putem intra? Nu, a răspuns categoric băiatul. Nu avea voie să deschidă pe nimeni. Am putea vorbi cu părinţii tăi? Nu sunt acasă, a răspuns el.  Ne-a mai spus că părinţii lui se întorc după ora cinci. L-am mai întrebat dacă auzise ceva noaptea trecută. O bubuitură puternică. Altceva? Nimic.

Apartamentul treizeci şi opt. Am bătut şi imediat ni s-a deschis uşa şi o bătrânică cam la şaptezeci de ani, într-un capot învechit, cu batic pe cap ne-a invitat înăuntru. Ne-am aşezat în bucătăria îngustă şi unsuroasă. Ea ne-a servit cu ceaiul ce îl avea pregătit de când i-a văzut pe agenţi intrând în casa scării şi înainte să ne gândim să îi punem vreo întrebare ne-a spus că după ce a auzit împuşcătura, a auzit paşi grăbiţi pe casa scării. S-a dus cât de repede a putut la geam şi a văzut un om destul de înalt cu un palton lung şi cu pălărie pe cap ieşind din scară. Nu, nuuuu, nu cred că era vreun vecin. Nu, ea nu se culcă devreme. Doar după ce se termină emisiunea ei preferată, iar emisiunea se prelungise mult după-miezul nopţii. Când a auzit împuşcătura era chiar în camera asta aproape de uşă. Ea doar pe asta o folosea. Celelalte două erau pentru musafiri. Şi oricum era prea bătrână să poată face curat în toate camerele aşa că se mulţumea cu asta. Fac economie şi la curent şi la gaz, spuse ea.

noname story - pagina 4

aveti spre delectare si dezmembrare pagina a patra din aceasta poveste nenumita inca. Va rog sa reperati orice inadvertenta sau neconcordanta din text. Nu l-am recitit inca si nu am de gand sa o fac pana nu termin macar acest prim capitol. da. o sa fie mai multe capitole. ritmul in care se dezvolta povestea cere lucrul acesta. 

daca aveti idei despre cum sa se desfasoare actiunea, in ce directie sa se indrepte, ce gen de personaje sa apara pe parcurs, va rog scrieti-le intr-un comentariu. cine stie, poate veniti cu o idee geniala care va da peste cap toata ideea povesti. 

Deci, ce credeti parere aveti?

Pagina 4

Frumoasă tare tipa, spuse Victor. I-am dat o palmă după ceafă. Sunt mai conservator de felul meu. Tatuajul reprezenta un copac fără frunze, bătrân şi uscat. În timp ce Victor răsfoia prin foldere şi ultimele pagini web accesate, am auzit aproape imperceptibil iala de la uşa de la intrare. Cineva încerca să descuie uşa. Dar uşa era descuiată. Am rămas nemişcaţi amândoi ascultând cu atenţie. Uşa se deschise şi cineva intră împiedicându-se de covor sau de tenişii aruncaţi aiurea. Se auzi o înjurătură. Era o voce de femeie beată. Am trecut în cealaltă cameră exact în acelaşi moment în care ea a intrat în încăpere. Era evident beată şi se sprijinea cu spatele de uşă. Pe mâna dreaptă avea o poşetă enormă. Era îmbrăcată cu un tricou mov cu decolteu şi o pereche de pantaloni negri mulaţi. Tu cine mai eşti? mă întrebă ea încercând să îşi păstreze echilibrul. Detectiv M. N., am răspuns eu. Serios? Şi cu ce... dar nu apucă să  termine propoziţia pentru că chipul i se albi şi muşchii gâtului i se încordară. Mă scuzaţi... trebuie să... vo... şi intră în baie înainte să o pot avertiza. Auzirăm un ţipăt groaznic, iar sunetul ce-a urmat a fost de-a dreptul greţos. Când domnişoara ieşi din baie, era şi mai palidă dar complet trează. Ce... ce s-a întâmplat aici? spuse ea, spaima licărindu-i în ochi, iar lacrimile curgându-i încet pe obraz.

Aş dori mai întâi să vă aşezaţi şi să serviţi un pahar cu apă, spuse galant Victor. Fata îl ascultă, iar eu i-am adus un pahar cu apă de la robinet. Ea sorbi puţin din el şi rămase cu privirea aţintită spre mine. În ce relaţii sunteţi cu domnul Radu Coman? Sunt sora lui, răspunse aceasta. V-aş sfătui sa fiţi cât se poate de sinceră, reluă Victor. De ce? Spuneţi-mi odată ce s-a întâmplat. De ce e baia e toată numai sânge? Şi unde e Radu? Vocea îi tremura şi tindea spre un ton ascuţit, isteric. Radu e mort, am spus eu. Noi doi, inspectorul Victor şi cu mine am fost însărcinaţi să studiem circumstanţele în care s-a produs moartea – am ezitat – fratelui dumneavoastră?

Radu e mort? Dar cum e posibil? Ce s-a întâmplat? Spuse toate aceste întrebări dintr-o răsuflare apoi începu să plângă nestăpânit. Victor se aşeză lângă ea şi încercă să o liniştească. O mângâia încet pe spate şoptindu-i vrute şi nevrute: vă rog să vă liniştiţi, suntem aici să vă ajutăm, ne pare rău pentru pierderea suferită, dar vă rog calmaţi-vă, trebuie să vă punem câteva întrebări, mai serviţi puţină apă. Mângâierile se înteţeau. Am zărit privirea plină de poftă şi dorinţă a lui Victor şi am spus: Cred că ar fi mai bine să o laşi pe domnişoara să îşi revină singură. Tonul meu rece îi atrase atenţia lui Victor şi se ridică imediat, gesticulând ceva ce s-ar putea traduce în „ce? ce am făcut? vezi şi tu ce bine arată”. Atunci intră şi ofiţerul cu covrigii. Te rog să ai grijă de domnişoara Coman. Să îi dai tot ce are nevoie, dar sub nici un chip să nu o laşi să intre în baie sau să facă vreo prostie. Când se linişteşte ne dai un telefon. Bine, mi-a răspuns ofiţerul. L-am împins pe Victor în cealaltă cameră, l-am pus să deschidă carcasa computerului şi să ia hardul cu el. Hai că avem treabă la birou, i-am spus în timp ce îl târam afară. Parcă înnebunise, limba îi ieşea de un cot din gură, i-ar privirea lui mângâia continuu trupul tinerei. Trebuie să recunosc că domnişoara Coman era extrem de frumoasă, dar după modul în care funcţiona mintea lui Victor, după modul în care se stârniseră poftele în el, cred că nu mai era mult şi aveam de a face cu un viol. Totuşi nu-l mai văzusem niciodată aşa pe Victor. De obicei era un băiat serios, mai degrabă copilăros şi timid, dar în pofida acestor lucruri un poliţist bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred despre bietul de el pentru că întotdeauna mi s-a spus că nu e bine să vorbeşti de rău pe morţi, în special dacă i-ai cunoscut.

Noname story pagina 2

Ca si pana acum, astept opiniile voastre. Cele de pana acum au fost foarte folositoare. Sa stiti ca inca sunt in cautarea unui titlu. Poate pagina asta va ajuta.

Pagina 2

Am ajuns la birou pe la opt şi patruzeci după ce mi-am suprasolicitat nervii în traficul infernal. Victor a venit la nouă şi zece. Şi tu ai fost prins în trafic? l-am întrebat. Nu, mi-a zis el. Atunci cum ai ajuns la ora asta? Acum zece minute am ieşit din casă. Cum aşa? Ca să nu prind traficul de dimineaţă. Mi-a zâmbit şi mi-a întins o cană de cafea. Am dat din cap că nu vreau şi mi-am întors privirea spre monitor. Deja ziarele erau pline de titluri precum: „Crimă pe strada Şaizeci”, „Tânăr împuşcat în cap”, „Crimă monstruoasă pe strada Şaizeci”, etc. Ba chiar şi pe contul de twitter am putut citi mesaje legate de crimă. Nu e de mirare că ziarele au pus mâna atât de repede pe informaţie. Slăvit fie omniprezentul twitter şi live-bloggingul. Sunt de acord de libertatea de exprimare, dar când e vorba de o infracţiune sau o crimă lucrul acesta doar creează presiune asupra poliţiştilor şi ajută făptaşul să se ascundă mai bine. Unde sunt zilele bune când presa contribuia la prinderea criminalului nu la avertizarea acestuia? Uneori am impresia că din clipă în clipă am să citesc pe twitter câte un mesaj de genul: „Acum l-am legat, i-am pus căluşul în gură şi îi ţin pistolul la tâmplă”, „Am apăsat pe trăgaci, s-a auzit poc şi creierii s-au împrăştiat peste tot prin cameră. Mi-a pătat nenorocitul hainele.” O să fim martorii indirecţi ai unei crime. Alt+F4 şi pagina de web s-a închis. S-au dus zilele bune în care investigaţia avea loc în linişte, departe de ochii curioşi ai presei. Când gândeam aceste lucruri, mi-am auzit numele strigat. Şefu’, comandantul Ionel Teodor, Nelu cum îi ziceam între patru ochi, mă chema în biroul lui. Victor era deja acolo. Îi trimise pe Paul şi pe Andreea să îi interogheze pe locatari. Noi doi trebuia să mergem şi să vorbim cu Grigoraş legistul să aflăm dacă a mai descoperit ceva. Ne-am ridicat să ieşim. Când să închid uşa după mine Nelu îmi spuse: Sper că ai avut un concediu plăcut. Da, a fost fantastic, deşi Coasta de Azur îmi place mai mult ca Hawaii, i-am răspuns eu cât se poate de serios. El s-a uitat la mine şi din privirea lui am înţeles că ar fi bine să plec mai repede, că nu avea chef de ironii, aşa că am închis uşa.

Lui Victor îi plăcea să conducă, aşa că l-am lăsat.  Am urcat în Loganul cu îmbunătăţiri ale secţiei de poliţie şi a pornit spre Spitalul municipal. Eu mi-am scos din geantă un volum de Agatha Christie crezând că aşa n-am să-mi irosesc timpul cu discuţii inutile. Ce citeşti acolo? m-a întrebat Victor. Evident mă înşelasem. Crimă în Orient Express. E interesantă cartea? Nu ştiu, abia acum am început-o. După titlul pare interesantă. Mda, aşa pare, am bombănit în timp ce cu ochii scanam prima pagină. Şi cine crezi că e criminalul? m-a întrebat el după câteva clipe de tăcere, când opri la semafor. De unde să ştiu? Ţi-am spus că abia am început cartea. Nu la carte mă refeream, ci la băieţaşul nostru proaspăt decedat. Nici asta nu ştiu. Nu ai nici un sentiment, nici o presimţire? Drept cine mă iei? i-am replicat. Nu te iau drept nimeni. Tu mereu ai fost bun la chestii de genul. Nu treceau mai mult de câteva ore şi deja erai pe urmele infractorului, deja ştiai cine şi cum făcuse crima. Eu? Cred că mă confunzi. Hai fi serios, mi-a zis el. Şti că despre tine vorbesc. Mi-a spus comandantul câte cazuri ai clasat după doar trei ore de la comiterea crimei. Păi erau evidente lucrurile, am încercat să mă apăr şi să îmi ascund modest trecutul oarecum glorios. Oricum în cazul acesta e cu totul altceva. Nu e nici crimă pasională, nici sinucidere, nici răzbunare. Vezi! Exclamă el ţâşnind pe lângă o dubiţă roşie pronind girofarul. Exact la asta mă refer. Deja ai o pistă! Nu te mai juca cu girofarul. Nu ne grăbim nicăieri. Nu te teme mortul tot la morgă o să fie, i-am spus asta încercând să schimb subiectul. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine laudativ, nici să ies în evidenţă. „The spotlight” te orbeşte şi nu mai vezi cine e cu tine sau cine e împotriva ta. Nu mai vezi nici indiciile când lumina e prea puternică şi nu mai rezolvi nimic. Victor opri girofarul şi, ca un tânăr de treabă ce era, m-a lăsat să îmi continui lectura.

noname story

Inca nu i-am dat un nume. Acesta e doar un posibil inceput. Ca orice poveste, dupa ce ai adunat o parte din idei, te pui si scri. De obicei incepi cu inceputul. Azi m-am supus obiceiului.

Va rog sa comentati, sa va spuneti parerea, sa adaugati daca vreti la poveste, sa schimbati, sa criticati, sa distrugeti, sa desfiintati, sa elogiati, sa adorati, sa faceti ce vreti voi cu textul. Sunt nerabdator sa vad ce va place si ce nu. Poate ma ajutati si cu un nume.

Dintr-o dorinta de a nu epuiza  cititorul (:P) tot ce am scris pana acum am sa impart in pagini. Asa ca in acest post gasiti prima pagina dintr-o poveste care a inceput cu ideile de aici.

Pagina 1

Când a sunat telefonul eram prins în citirea sumbrelor povestiri din volumul lui E.A. Poe şi eram chiar la povestea al cărei nume îl poartă volumul: “Prăbuşirea casei Usher”. O poveste gotică, întunecată, ciudată, iar finalul aproape că îmi dădea fiori. Nu am apucat să ştiu ce şoptea frenetic Usher, că lectura mi-a fost întreruptă de soneria stridentă a celularului de pe birou. Era târziu. Ceasul de pe telefon arăta ora trei şi patruzeci şi două de minute. Într-adevăr o oră extrem de târzie. Apoi m-am gândit, sau poate extrem de matinală pentru cel ce mă sună. Şi chiar aşa era, o oră matinală pentru inspectorul Victor de la omucideri, care a fost trezit de un telefon de la secţie. Avuse loc o crimă . Comandantul departamentului presupuse că cele trei zile de concediu mi-au fost suficiente şi că m-am refăcut destul încât să pot intra direct în pâine, fără urări de bun venit sau întrebări de faţădă de genul: ce mai faci, cum eşti. Ştiţi dumneavoastră. Aşa că am făcut un duş extrem de rapid, mi-am aruncat pijamalele, pe care le-am purtat de care trei zile nu m-am despărţit nici zi, nici noapte, în coşul cu rufe, mi-am pus volumul de povestiri în ghiozdan, ghiozdanul pe umăr şi am ieşit. În douăzeci de minute eram la locul crimei, iar Victor cu o faţă ursuză mă întâmpină, în faţa imobilului, un bloc cu patru etaje de pe strada Şaizeci, vechi de pe vremea comunismului, cu o cafea slabă, dar aburindă. Am urcat la etajul trei printre feţe somnoroase, halate şi pijamale, copii pe jumătate adormiţi, locatari cuprinşi de o spaimă incertă. Se treziră în urma unei împuşcături. Era uşor să îţi dai seama unde avusese loc crima, făcând abstracţie de cei doi poliţişti care dormeau în picioare în faţa uşii apartamentului treizeci şi şase. Cunosc bine structura şi planul acestor apartamente, ba chiar şi zona. Am locuit mai bine de douăzeci de ani într-un apartament identic în tinereţe. Cadavrul se găsea în baie în cadă. „Head-shot”, a spus un puştan în uniformă. I se părea amuzant. Probabil avea impresia că totul era un joc extrem de realist pe calculator. Dar i-am dat dreptate. Era un head-shot perfect. Nu mai văzusem aşa ceva de când cu lunetistul nebun de acum vreo şapte ani. Cel care îşi împuşca victimile, alese pe criterii bine stabilite de mintea lui psihopată. Îi împuşca de la câteva sute de metri direct în mijlocul frunţii. Şi în cazul acesta era vorba de un profesionist. Glonţul trecuse prin cutia craniană şi toată mixtura aceea de materie cenuşie, sânge şi ieşise pe cealaltă parte oprindu-se în marginea căzii de fontă. Moartea survenise instantaneu. Aşa aveau să spună medicii legişti cel mai probabil. Apa sângerie era încă dezmorţită. Victor m-a asigurat cu vorbirea lui nechezată, că nu a trecut nici măcar o oră de la apelul făcut poliţiei şi până în clipa de faţă. Între timp a ajuns şi medicul legist, un anume Grigore, mic şi îndesat, cu ochelari cu dioptri mari şi o musteaţă căruntă, deasă, plină de firimituri. Nu erau prea multe de declarat. Moarte prin împuşcare. Decesul a survenit în urma penetrării lobului frontal şi exitul glonţului prin hipotalamus. Era nevoie de o precizie şi o stabilitate incredibilă pentru o astfel de împuşcătură. Decedatul era un tânăr de aproximativ 20 de ani, păr brunet, ochi verzi, puţin mai înalt de un metru şaptezeci.

Am ieşit din apartament cu gustul amar al cafelei lipit de cerul gurii. Victor, acum ce facem? Nimic. Mergem acasă şi ne întâlnim pe la opt la birou. O să trimită şeful pe doi dintre băieţi să interogheze vecinii. Până când se întorc ei tu recuperzi cu formularele. Da, bine, am zis eu dând plictisit din mână. Am aruncat paharul de plastic într-un tomberon din preajmă, apoi am urcat în maşină şi mi-am zis să merg să dorm măcar câteva ore. Dar mai întâi am terminat povestea tragică a lui Usher şi abia apoi m-am întins în pat. Ceasul a sunat mult prea repede. Era şapte şi cinci minute. Aveam impresia că abia închisem ochii iar acum trebuia să mă trezesc. M-am coborât anevoie din pat şi m-am pregătit să merg la birou.

Later edit: am rezolvat cu verbele acelea greoaie. sper ca le-am rezolvat pe toate si am reformulat unele fraze care erau prea incalcite. 

Faza initiala a unei povesti - ideile

Am în minte de ceva vreme un text pe care încă habar nu am de unde să îl apuc. Probabil din cauza asta încă e în mintea mea şi nu pe foaie. De mai bine de o săptămână tot întorc ideile de pe-o parte pe alta şi nu reuşesc să-mi dau seama care ar fi introducerea cea mai potrivită pentru acest text.

Să vă spun în mare despre ce este vorba: un poliţist, detective dacă vreţi obsedat de literatură, necăsătorit, poate divorţat, nefumător sau poate s-a lăsat de curând de fumat, cum arată nu m-am gândit încă, cum ziceam detectivul acesta după orele de muncă în serviciul naţional de apărare şi protejare a cetăţenilor şi prevenire a crimelor, cât şi în zilele libere citeşte ca un bezmetic ficţiune, SF, fantasy, romane realiste, etc. de la Dostoyevski la Robert Jordan la Agatha Christie şi Arthur Conan Doyle, la Marquez şi Cărtărescu, la Ernu şi Gogol[1]. Înţelegeţi voi. Aşa că în fiecare zi e din ce în ce mai obosit şi la un moment dat primeşte un caz de omucidere. Iar el încearcă să îl rezolve. Un tip găsit împuşcat în propria cadă.

Apoi pe undeva mai este o societate secretă compactă care îi caută să îi aducă de partea lor pe cei cu puteri paranormal de genul transmutării sufletului într-un alt corp. E o amestecătură între Hoţul de trupuri  a lui Anne Rice şi Being Malckovich – filmul. Cel puţin aşa văd eu acum lucrurile.

Atât doar că aceste specimene umane speciale sunt greu de găsit. Pentru că fiecare poate face lucrul acesta doar în anumite condiţii.

Mai departe nu pot să vă zic exact ce se întâmplă pentru că în cea mai mare parte nu am nici cea mai mică idee. Dar nici finalul, care are un “twist” cum se zice, nu vi-l pot dezvălui. Mai am nevoie de ceva timp de gândire.

Deci ce părere aveţi? Sunt suficiente ingrediente pentru o povestire interesantă? Mai trebuie adăugat ceva? Un love-story pe undeva? O dramă cumplită?

Poate am scris acest post doar ca să îmi pun în ordine gândurile, cine ştie?

Apropo, chiar şi pe aceste gânduri am drepturi de autor. Dar totuşi vreau să ştiu părerea voastră. Aveţi vreo idee cum să înceapă? Ce perspectivă narativă să folosească?

---

[1] Am pomenit de Vasile Ernu pentru că am câştigat la un concurs pe twitter cartea lui. Răspunsul la indiciile concursului era Gogol.

Dezvaluiri. Partea 1

Chiar şi acum când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, inima îmi e grea şi mă doare. Mă simt ca unul care dezgroapă morţi şi apoi îi spânzură în copacii de lângă şosea, ca să-i vadă toţi. Mă simt ca un personaj naiv, de profesie medic, care se lasă influenţat de emoţiile pacientului său şi în loc să îi aline durere, să îi închidă rana, cu fruntea transpirată şi cu mâna tremurând de emoţie zgândăresc răni ce se doreau uitate, reînviu amintiri şi sentimente, trăiri şi vieţi îngropate odată cu întoarcerea bunicului de la canal. 

Nu ştiu de ce bunica a păstrat acele hârtii, de ce nu le-a ars după moartea bunicului. Au trecut mai bine de două luni de zile de când le am în posesie. Era o dimineaţă monocromă şi ploua cu picuri mici, rapizi care îmi zgâriau lentilele. De la etajul trei lumea de jos părea abătută, şi oamenii arătau mai deplorabili ca şi câinii plouaţi ce se învârteau în jurul containerelor de gunoi. După obişnuitele insistenţe, hai mănâncă, da’ nu serveşti ceva şi discuţiile de rutină despre lucru, facultate, viaţă, ea s-a ridicat şi, ajutându-se de bastonul ei din lemn s-a dus pe balcon, la rafturile unde îşi ţinea compoturile. Amintindu-mi de zilele când eram copil şi veneam în vizită, primul lucru pe care îl făceam era să deschid uşa de la dulap să văd dacă găsesc cadouri ascunse, fără să îmi dau seama ce fac, am deschis uşa, am privit rafturile cu haine, am dat la o parte paltoanele şi sacourile, rochiile vechi şi în colţul cel mai umbrit al dulapului am dat peste o cutie, era învelită cu o hârtie veche, cu un scris mic pe ea. Am desfăcut şnurul care o ţinea legată, am despachetat-o, iar înăuntru erau câteva poze vechi. Cu bunicul, bunica, amândoi pe la patruzeci de ani, amândoi cu paltoane pe ei, unul şi celălalt de o parte şi de alta a unui urs împăiat. Bunicul avea pantaloni negri, pantofi negri lucioşi şi o pălărie neagră pe cap. Mă privea la fel cum o făcuse din totdeauna – încruntat şi poate puţin încurcat. Nici bunica nu zâmbea, dar faţa ei rotundă, conturată de un batic înflorat exprima mai multă blândeţe. O auzeam din cameră, unde o fi pus unchiu’ tău ăsta compotu’ cela? Nimic nu face cum trebe. Am vrut să împachetez cutia înapoi, când am recunoscut câteva cuvinte de pe hârtie. Într-un colţ era scris mărunt: 1952, Canal. Hârtia era acoperită în întregime de acest scris mărunt pe ambele părţi, pe alocuri ilizibil din cauza unor pete de grăsime, marginile înnegrite. În partea de jos, stânga, hârtia care e aproximativ cât două coli A4 era ruptă. Am împachetat-o şi am pus-o în buzunar. Am pus cutia la loc, am închis încet uşa, care însă se revoltă împotriva noastră scârţâind şi apoi m-am aşezat în fotoliu, aşteptând compotul ca un nepot bun ce eram.

Nerăbdarea însă nu-mi dădea pace. Acum 57 de ani. Oare e scrisul bunicului? Nu-l văzusem nici măcar o singură dată cu un pix în mână. Ştiam că fusese dus în lagăr. Îmi povestise tata ce îi povestise lui bunica. În ’64 înainte să se nască tata l-au luat din nou. Aparent fără motiv. În ’66 s-a întors acasă.

Oricare ar fi fost situaţia eram peste măsură de curios să ştiu ce conţineau acele rânduri care îmi păreau totuşi, chiar de la prima vedere greu de descifrat. Am mâncat puţin compot. Am mai vorbit nimicuri încă vreo zece minute şi apoi m-am ridicat inventând o scuză nefondată, bunica m-a sărutat pe obraz şi m-a condus sprijindu-se în baston până la uşă şi am plecat. Am coborât scările în fugă. Când am ajuns însă afară, mi-am încetinit pasul. Ştiam că mă urmărea de pe geam. Poate ştia că am umblat în dulap, poate auzise uşa scârţâind, poate nerăbdarea m-a dat de gol. Şi cu toate că sunt conştient de faptul că am sustras ceva din casa bunicii fără acordul şi fără ştiinţa sau înştiinţarea ei, nu mă simt un hoţ. Cred că e dreptul meu să cunosc trecutul familiei. Dar poate... nu poate. Cu siguranţă! Cu siguranţă i-am provocat suferinţă, iar prin aceste rânduri am să provoc durere întregii familii. Şi atunci de ce fac lucrul acesta? Nu ştiu. Simt doar că lucrurile au colcăit şi au fermentat, au mucegăit prea mult pe fundul unui dulap împânzit de molii şi păianjeni.

Am ajuns acasă. Aerul rece îmi roşise obrajii, inima îmi bătea cu putere. Urcasem scările în fugă. Mi-am aruncat geaca pe cuier, m-am descălţat, am rotit cheia în yală, am intrat în cameră, mi-am închis şi uşa de la cameră, m-am aşezat pe scaun şi timp de câteva momente am rămas nemişcat, ascultându-mi inima. Am scos din buzunarul de la blugi hârtia, am despăturit-o pe masă şi am început să citesc...

You died here! Ep.3

Dupa cum parca ziceam ieri am reusit sa scriu episodul 3 din seria You Died Here! Unde un crimal in serie ucide doar oameni literati, intelectuali lasand ca semn de recunoastere un semn de carte pe care scrie: You Died Here. Episodul 3 - textele. Sper sa va placa. Astept commenturi pe pagina Alb iesit din minti Negre, acolo unde se gasesc si primele doua episoade.

blog nou... poveste in serial

in paralel am sa incerc sa dezvolt o poveste. asa ca pe blogul de aici veti putea citi o naratiune politista, cu intriga, cu idei cat de cat interesante la care veti putea lua si voi parte, raspunzand la sondaje, lasand comentarii, lucruri care intr-o masura sau alta vor putea influenta mersul povestii. Asa ca nu ezitati sa cititi si blogul acesta ce va fi updatat (sa speram) la fiecare cateva zile.

Adresa este: www.albiesitdinmintinegre.blogspot.com