joi, noiembrie 05, 2009

Noname story pagina 2

Ca si pana acum, astept opiniile voastre. Cele de pana acum au fost foarte folositoare. Sa stiti ca inca sunt in cautarea unui titlu. Poate pagina asta va ajuta.

Pagina 2

Am ajuns la birou pe la opt şi patruzeci după ce mi-am suprasolicitat nervii în traficul infernal. Victor a venit la nouă şi zece. Şi tu ai fost prins în trafic? l-am întrebat. Nu, mi-a zis el. Atunci cum ai ajuns la ora asta? Acum zece minute am ieşit din casă. Cum aşa? Ca să nu prind traficul de dimineaţă. Mi-a zâmbit şi mi-a întins o cană de cafea. Am dat din cap că nu vreau şi mi-am întors privirea spre monitor. Deja ziarele erau pline de titluri precum: „Crimă pe strada Şaizeci”, „Tânăr împuşcat în cap”, „Crimă monstruoasă pe strada Şaizeci”, etc. Ba chiar şi pe contul de twitter am putut citi mesaje legate de crimă. Nu e de mirare că ziarele au pus mâna atât de repede pe informaţie. Slăvit fie omniprezentul twitter şi live-bloggingul. Sunt de acord de libertatea de exprimare, dar când e vorba de o infracţiune sau o crimă lucrul acesta doar creează presiune asupra poliţiştilor şi ajută făptaşul să se ascundă mai bine. Unde sunt zilele bune când presa contribuia la prinderea criminalului nu la avertizarea acestuia? Uneori am impresia că din clipă în clipă am să citesc pe twitter câte un mesaj de genul: „Acum l-am legat, i-am pus căluşul în gură şi îi ţin pistolul la tâmplă”, „Am apăsat pe trăgaci, s-a auzit poc şi creierii s-au împrăştiat peste tot prin cameră. Mi-a pătat nenorocitul hainele.” O să fim martorii indirecţi ai unei crime. Alt+F4 şi pagina de web s-a închis. S-au dus zilele bune în care investigaţia avea loc în linişte, departe de ochii curioşi ai presei. Când gândeam aceste lucruri, mi-am auzit numele strigat. Şefu’, comandantul Ionel Teodor, Nelu cum îi ziceam între patru ochi, mă chema în biroul lui. Victor era deja acolo. Îi trimise pe Paul şi pe Andreea să îi interogheze pe locatari. Noi doi trebuia să mergem şi să vorbim cu Grigoraş legistul să aflăm dacă a mai descoperit ceva. Ne-am ridicat să ieşim. Când să închid uşa după mine Nelu îmi spuse: Sper că ai avut un concediu plăcut. Da, a fost fantastic, deşi Coasta de Azur îmi place mai mult ca Hawaii, i-am răspuns eu cât se poate de serios. El s-a uitat la mine şi din privirea lui am înţeles că ar fi bine să plec mai repede, că nu avea chef de ironii, aşa că am închis uşa.

Lui Victor îi plăcea să conducă, aşa că l-am lăsat.  Am urcat în Loganul cu îmbunătăţiri ale secţiei de poliţie şi a pornit spre Spitalul municipal. Eu mi-am scos din geantă un volum de Agatha Christie crezând că aşa n-am să-mi irosesc timpul cu discuţii inutile. Ce citeşti acolo? m-a întrebat Victor. Evident mă înşelasem. Crimă în Orient Express. E interesantă cartea? Nu ştiu, abia acum am început-o. După titlul pare interesantă. Mda, aşa pare, am bombănit în timp ce cu ochii scanam prima pagină. Şi cine crezi că e criminalul? m-a întrebat el după câteva clipe de tăcere, când opri la semafor. De unde să ştiu? Ţi-am spus că abia am început cartea. Nu la carte mă refeream, ci la băieţaşul nostru proaspăt decedat. Nici asta nu ştiu. Nu ai nici un sentiment, nici o presimţire? Drept cine mă iei? i-am replicat. Nu te iau drept nimeni. Tu mereu ai fost bun la chestii de genul. Nu treceau mai mult de câteva ore şi deja erai pe urmele infractorului, deja ştiai cine şi cum făcuse crima. Eu? Cred că mă confunzi. Hai fi serios, mi-a zis el. Şti că despre tine vorbesc. Mi-a spus comandantul câte cazuri ai clasat după doar trei ore de la comiterea crimei. Păi erau evidente lucrurile, am încercat să mă apăr şi să îmi ascund modest trecutul oarecum glorios. Oricum în cazul acesta e cu totul altceva. Nu e nici crimă pasională, nici sinucidere, nici răzbunare. Vezi! Exclamă el ţâşnind pe lângă o dubiţă roşie pronind girofarul. Exact la asta mă refer. Deja ai o pistă! Nu te mai juca cu girofarul. Nu ne grăbim nicăieri. Nu te teme mortul tot la morgă o să fie, i-am spus asta încercând să schimb subiectul. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine laudativ, nici să ies în evidenţă. „The spotlight” te orbeşte şi nu mai vezi cine e cu tine sau cine e împotriva ta. Nu mai vezi nici indiciile când lumina e prea puternică şi nu mai rezolvi nimic. Victor opri girofarul şi, ca un tânăr de treabă ce era, m-a lăsat să îmi continui lectura.

6 comentarii:

dreamingjewel spunea...

Stai aşa, că vin mâine cu un buchet de observaţii. Până atunci, în avans: fă paragrafe şi prezintă dialogul ca atare, frumos, cu liniuţă. Va fi mai uşor de citit, inclusiv pe Internet. Se cheamă macrolizibilitatea textului şi e importantă, de aia se plînge lumea că Balzac e greoi.
E drept, Saramago nu se prea complică nici el cu paragrafe şi alte alea dar el e Saramago, cu alţii nu ştiu dacă aş avea atâta răbdare.

Stefy spunea...

Da,la marcarea dialogurilor subscriu.

Stefy spunea...

Si as evita formulari de genul "ne-am ridicat sa iesim".

M. spunea...

@dreaming jewel am sa vad ce pot sa fac. nu promit nimic legat de marcarea dialogului :P

@stefy am sa recitesc si corectez.

dreamingjewel spunea...

Dacă poliţia a aflat de crimă în timpul nopţii, crede-mă pe cuvânt că presa de dimineaţă NU are cum să aibă subiectul. Pentru că ziarele, în România, se tipăresc de seara pe a doua zi. La ora trei dimineaţa chiar şi ediţia a doua este închisă, de fapt este ieşită din tipografie deja. Poţi cel mult spune că pe site-urile ziarelor a apărut subiectul deja, că astea se updatează în permanenţă. Şi, evident, pe televiziuni.
Dacă suntem în Bucreşti, la ora nouă nu ai cum să eviţi traficul de dimineaţă, eşti în plin blocaj.

M. spunea...

@dreamingjewel foarte foarte bune observatiile. nici nu ma gandisem la acest aspect. dar voiam sa ma refer la publicatiile online.
actiunea nu e neaparat in bucuresti. mai mult o combinatie de bucuresti si orasul in care locuiesc eu :D