Noname story - pagina 7

Se pare ca am ajuns si la pagina sapte. Sa speram ca vom merge si mai departe. Oricum cel putin inca vreo 2-3 pagini povestea va mai inainta. Inca am nevoie de feedbackul vostru, de critica si opiniile voastre pentru a imbunatati ce se poate imbunatatii si a arunca ce nu e folositor.
Cei care nu ati reusit sa cititi nici celelalte pagini va indemn sa recuperati acum. Cine stie? Poate vor fi zeci de pagini si vi se vor parea prea multe si probabil nu veti mai citi si la fel de probabil veti rata un text interesant. Cel putin ca si concept, idee si poveste.

Un mic spoiler: povestea incepe sa devina interesanta. Finalul sper sa ridice nivelul de suspansul. Si inca un detaliu, aceasta e ultima pagina din primul capitol.

Lectura placuta!

Pagina 7

Îmi puteţi da mai multe detalii despre petrecere? Ce fel de detalii? m-a întrebat ea distrasă. Detalii legate de ora la care aţi pleca, cu cine aţi plecat, cine mai era la petrecere, cât aţi stat acolo, etc. Sunt cumva suspectă? zise ea pe un ton speriat. Nu, nu sunteţi, am asigurat-o eu. Apoi, interogatoriul a continuat mai bine de o oră şi m-a obosit şi pe mine. Am obţinut câteva nume şi am aflat o duzină de lucruri banale despre Radu. Însă a fost ciudat că am avut constant o senzaţie de nelinişte, ca atunci când eram doar un băiat de şapte ani şi trebuia să merg undeva cu părinţii mei şi în timp ce mă îmbrăcam, în faţa oglinzii, simteam clar că avea să se întâmple ceva rău. Dar de cele mai multe ori era doar o senzaţie trecătoare. De data aceasta însă senzaţia a rămas chiar şi după ce Roxana, frumoasa Roxana a plecat. Chiar şi după ce am primit rezultatele de la laborator – nici o amprentă, nici o urmă care să ne dea un indiciu – chiar şi după ce mi-am verificat mailul, după ce am vorbit cu Nelu la el în birou la un pahar de sifon. Nici chiar după ce seara am ajuns acasă şi m-am decis să îmi vând maşina şi să îmi cumpăr cărţi de toţi banii. Senzaţia aceea stătea lipită de mine ca un abţibild de o hârtie. Oricât încercam să mă smulg de ea, să îmi îndrept gândurile în altă parte, să o ignor nu reuşeam. A rămas cu mine până seara, când, în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi, pur şi simplu a dispărut. Am stat nemişcat câteva clipe, pasta mentolată arzându-i limba, apa curgând în chiuvetă, inima pulsând în doi timpi. Dispăruse complet. M-am spălat pe faţă, apoi am mers în birou şi am încercat să citesc. Nu puteam. Modul în care dispăruse atât de brusc acea senzaţie mă neliniştea. M-am culcat şi am visat că eram pe un drum de cărămidă vechi, ca prin secolul al optusprezecelea şi eram în căutarea unei bijuterii. În mintea mea erau proiectate tot felul de bijuterii ca într-o căutare de suspecţi. Din miile care mi-au apărut în gând nici una nu se potrivea. Pe drum, de o parte şi de cealaltă eram însoţit de doi câini mari albi şi de consistenţa laptelui. Lăsau în urma lor o dâră albicioasă. Cerul era înnorat şi puteam vedea picurii căzând, dar nu simţeam cum că m-ar fi plouat. Dintr-o dată drumul a început să se răsucească, stâlpi să se încovoaie, iar câinii să latre nebuni. M-am speriat şi m-am întors în toate părţile să văd la ce lătrau câinii, dar nu mai era nimic. Nu mai era nici strada, nici stâlpii, nici câini, doar urletul lor înfricoşător. Am făcut câţiva paşi nesigur în nimicul în care mă găseam, pentru că nu era nici negru, nici doar noapte, nici întuneric. Nu era pur şi simplu nimic. Apoi brusc am avut o revelaţie, bijuteria era de fapt o femeie. Şi ştiam unde o pot găsi aşa că am început să alerg spre ea pe străduţe înghesuite din cartierul Şaizeci, pe lângă Victor care râdea ca un nebun privind cadavrul împuşcat al lui Radu în cada plină cu sânge. Ce era ciudat, dar în vis nu mi s-a părut deloc aşa, era faptul că vana era în mijlocul unei autostrăzi, iar pe lângă treceau maşini fără ca măcar să încetinească. Traficul era incredibil deşi era trecut de miezul nopţii. În cele din urmă am reuşit să ajung sleit de oboseală în parcul de pe deal unde începea pădurea. Acolo am văzut-o pe femeie. Era cu spatele spre mine, dar am recunoscut-o imediat pentru că din spate a început să îi crească un copac. Dar copacul nu a înverzit, nici nu a înfrunzit, nu a îmbătrânit. A crescut uscat şi tot numai cioturi şi crengi putrede. Rădăcinile erau adânc înfipte în spatele femeii şi păreau că pulsează ca şi când ar fi supt sângele din aceasta. Apoi când am vrut să mă apropii de femeie să încerc să o ajut, să îi văd mai bine faţa, de nicăieri unul din câinii albi a sărit pe mine si m-a muşcat de mână. M-am trezit cu o durere în mâna dreapta. Pesemne că mă lovisem în somn de tăblia patului. Mi-am luat telefonul şi m-am uitat la ceas. Era aproape cinci dimineaţa. Mâna îmi zvâcnea aşa că m-am dus în baie şi am lăsat apă pe ea. Apoi am auzit telefonul sunând ca o sirenă. Am răspuns. Era Paul şi se bâlbâia. La un moment dat am crezut că plânge. Vocea îi era slabă. Nu am înţeles prea bine ce voia să spună. Fă o pauză şi respiră puţin. Bun. Acum zi-mi ce s-a întâmplat. Era peste măsură de uimit şi părea speriat. Tot repeta: Nu pot să cred. Chiar nu pot să cred. Ce? Ce nu poţi să crezi? i-am strigat iritat în telefon. Ce? Mi-a răspuns: Victor... s-a sinucis.