100

Mă chinuesc de ceva vreme să înţeleg dacă m-am schimbat sau dacă pur şi simplu am luat o mască pe faţă, dacă acesta, cel de acum, cel care scrie şi care exact în aceste momente ascultă Vama Veche, este acelaşi cu cel de acum o lună, dacă structura internă complexă a sentimentelor, senzaţiilor, amintirilor, frustrărilor, preocupărilor ce forma sufletul meu ieri este aceeaşi cu structura care mă uimeşte astăzi prin noutatea ei, dacă eu de ieri sunt eu de azi…
Dar aceste inconsecvenţe îşi au oare rostul, sau mai bine zis analizarea lor de către mine îşi are rostul?
Ţin foarte bine minte cum eram doar cu câteva luni în urmă când savuram şi goleam până la fund paharul plin al autoînsingurării, al autocompătimirii, când încercam să… ce încercam? Pentru ce eram trist, cu ochii adânciţi în orbite, cu sufletul înghesuit într-un colţ, ascuns de privirile feminine, de surâsurile lor false, pentru ce fugeam mereu de oameni? Oricum dădeam din nou peste ei… oriunde m-aş fi întors aş fi dat din nou peste ei. Oamenii ăştia sunt ca un fel de microbi încăpăţânaţi, obişnuiţi cu amoxicilina şi oxicilina, de care parcă nu poţi să fugi nicăeri. Chiar şi când mă întorceam cu spatele către ei şi priveam înapoi, şi mă uitam peste pozele decolarate, cu zimţi pe margine, pătate, îngălbenite de timp, poze ale trecutului meu, cel care am fost la un an, la trei, la zece, treisprezece, paisprezece, două zeci (mă recunosc în ei dar cât de departe sunt de ei), chiar şi acele amintiri sunt legate, influenţate, negate, impuse de oameni.
Cel de azi va fi acelaşi cu cel de mâine?
Am impresia că sunt doar o imitaţie falsă a trăirilor unui Eliade cu aproape 100 de ani în urmă, a unui Cărtărescu sau Kafka. Dar eu sunt diferit, eu iubesc diferit, eu gândesc diferit, eu simt diferit, eu sunt cu 100 de ani mai diferit, eu mănânc diferit, beau diferit, sărut diferit, simt şi înţeleg diferit. SUNT DIFERIT. Scriu diferit. Plâng diferit.

Trebuie, dar trebuie, este o necesitate ce nu poate fi amânată, deci trebuie să scriu următoarele rânduri aici, pentru că dacă nu o fac simt că o să mi se scurcircuiteze legăturile neuronale, şi întreg sistemul meu de gândire va ceda pentru câteva secunde, va cădea la pământ, va cădea în uitare, şi pentru câteva secunde doar, poate, voi rămâne tâmp, cu privirea în golul etern al propriei minţi, şi doar atunci în acele momente mă voi înţelege pe deplin, înţelegând idioţenia în care am căzut. Dar nu pot să permit aşa ceva, de aceea trebuie să scriu:


Te plac pentru că atunci când mă priveşti zâmbeşti, şi niciodată nu am ştiut de ce o faci.
Te plac pentru că mă ţii de mână,
Pentru că îţi place să citeşti, pentru că de fiecare dată eşti somnuroasă.
Te plac pentru că am impresia că suferi de o formă subtilă de ataraxie.
Te plac pentru că şi tu mă placi.
Pentru că îţi plac ciupercile şi mie nu,
Pentru că te dai pe role, pentru că îţi tai singură blugii,
Pentru că te uiţi la desene animate, bei cola; pentru că învăţăm poezii împreună. Poezii pe care de fapt le deteşti.
Te plac pentru că nici unul dintre noi nu îndrăzneşte să spună: „te iubesc”; pentru buzele subţiri, pentru respiraţia caldă, pentru că ai mâini fine şi degete de pianistă,
pentru faptul că îmi zici mereu că sunt inconştient.
Şi mereu ai dreptate.
Te plac pentru momentele în care îţi laşi capul pe umeri şi îmi spui că o să îmi simţi lipsa…


Sunt poate 100 de motive pentru care îmi placi, poate mai multe, sau poate sunt doar acestea… Dar nu contează. Tu acum dormi, eşti liniştită. Te întreb: acesta sunt eu? Cel care se apropie de tine, care te ţine de mână, care te sărută, care te sperie, care zâmbeşte când tu zâmbeşti, care are impresia că a pierdut o lume întreagă când tu îţi pierzi ceva neînsemnat ca şi cum ar fi un breloc; acesta sunt eu?

După al 100-lea post pe blog mă întreb: acesta sunt eu? Unde este continuitatea, progresivitatea, evoluţia mea? Schimbările sunt burşte şi radicale, dar da acesta sunt eu: M.