Poem

Aşa încep revoluţiile

(resentinmente îngropate care înviază. Doamne ucide-le din nou)

Cum aş putea să port ciuda şi revolta ce s-a stârnit în mine,

Fără ca să rănesc, fara să jignesc?

Cum aş putea să îmi stăpânesc mâinile ce-mi tremură,

Fără să lovesc, să distrug, să rănesc?

Cum aş putea să-mi încetinesc bătăile furioase şi nebune ale inimii,

Fără ca să se oprească de tot.

Cum aş putea să stăvilesc o voinţă ce e gata să distrugă lumi şi universuri,

Să sfarme atomi, să dezintegreze totul – şi totul pentru tine?

Toată furia, mânia, durerea, nebunia am să le vărs în cuvinte şi am să le las pe ele să se aştearnă furibunde pe hârtie. Am să le las să explodeze, să distrugă, să muşte cu dinţi ascuţiţi şi înveninaţi, iar eu am să mă cuibăresc într-o altă realitate, fugind de lume, de explicaţii, urându-i pe oameni pentru că sunt oameni şi iubindu-i din acelaşi motiv.

Cuvintele se vor răzbuna în locul meu, iar eu am să aştept ca totul să treacă.

Sper că am puterea să îndur, deşi povara şi teama de a tăcea mă apasă greu.

Aş prefera să fiu sfâşiat în mii de bucăţi, să lupt, să împart pumni şi picioare, să lovesc şi să fiu lovit, să arunce în mine cu pietre, să fiu tăiat, scuipat cu acid, să-mi fie smulse unghiile, să rup şi la rândul meu să fiu zdrobit…

Dar îmi ceri să tac şi să-mi rabd tăcerea…

Şi pentru că te iubesc… aşa voi face.