poezie (de iarna?)

Flăcări, ceară, aburi ce-mi ies din gură
Şi din care ca-ntr-o halucinaţie febrilă
Se naşte oraşul peste care imediat se lasă
Pânză opacă de minciună şi ceaţă. 

Se înalţă din suflarea gurii mele
Case mici, biserici cu turle îngheţate,
O lume nouă ce se suprapune peste toate
Dar ce se spulberă sub lumina farurilor grele. 

Doi plămâni, ca doi fetuşi gemeni
Două buze, linii roşii de temeri,
Două emisfere cerebrale care celebrează
Noul oraş de fum, himere, moarte şi viaţă.

Intro/ending

"Dupa ce ai plecat am stins becul. 

Nu vreau sa vad camera goala, fara tine."

Acesta e finalul (cred) sau inceputul (parca iti lasa totusi impresia unui inceput) unei poezii. Pareri?

Daca doriti puteti sa continuati voi poezia. Facem un mic exercitiu de creativ writing? :)

Doamne, mai ţii Tu minte ?

Doamne, mai ţii Tu minte cearta noastră de acum 5 ani?

Când eu voiam să mă fac architect,

să proiectez universuri, lumi şi oraşe, să creez?

Mai ţii minte Doamne ce mi-ai zis atunci 

ca răspuns la strigătul meu de animal prins în capcană?

Cuvântul Meu îţi este de-ajuns!

Deşi atunci nu am crezut pe deplin lucrul acesta,

Acum îl cred.

Pentru că doar Cuvintele Tale Doamne au puterea

De a creea universuri. 

Şi parte din acea putere mi-ai dat-o şi mie.

Şi de atunci şti ce fac Doamne?

Proiectez lumi.

Dar nu folosesc creion, hârtie milimetrică şi liniar

sau cărămizi, piatră şi mortar,

ci folosesc

cuvinte.

The way back home

Uneori, nu ştiu de ce sau de unde vine, cuvinte, versuri se formează în mintea mea şi spre surprinderea mea, poate totuşi nu ar trebui să fiu surprins, aceste cuvinte vin în limba engleză şi vin acompaniate de o linie melodică. În continuare aveţi doar o parte din versuri fără linia melodic. 

Întrebarea mea este: spun aceste versuri vreun adevăr?

Is this the way back home?

This yellow bricked road?

Is this the way back to redemption,

Back to my childhood dreams?

Is this the way back home? Is this the way?

 

There is more than what you see,

There is more than plain reality.

 

Tuesday, tomorrow, today or Thursday,

Which is the perfect day

to share you love, to forgive and dream,

To live and cry

Is this the way back home?  Is this the way?

 

There is more than what you see,

There is more than plain reality.

 

You’re alive and You live in me,

I’m alive and I live in You

You’re alive and I live through You

This is reality.

Versurile imi apartin. Imaginea este preluata de aici. 

Poem

Aşa încep revoluţiile

(resentinmente îngropate care înviază. Doamne ucide-le din nou)

Cum aş putea să port ciuda şi revolta ce s-a stârnit în mine,

Fără ca să rănesc, fara să jignesc?

Cum aş putea să îmi stăpânesc mâinile ce-mi tremură,

Fără să lovesc, să distrug, să rănesc?

Cum aş putea să-mi încetinesc bătăile furioase şi nebune ale inimii,

Fără ca să se oprească de tot.

Cum aş putea să stăvilesc o voinţă ce e gata să distrugă lumi şi universuri,

Să sfarme atomi, să dezintegreze totul – şi totul pentru tine?

Toată furia, mânia, durerea, nebunia am să le vărs în cuvinte şi am să le las pe ele să se aştearnă furibunde pe hârtie. Am să le las să explodeze, să distrugă, să muşte cu dinţi ascuţiţi şi înveninaţi, iar eu am să mă cuibăresc într-o altă realitate, fugind de lume, de explicaţii, urându-i pe oameni pentru că sunt oameni şi iubindu-i din acelaşi motiv.

Cuvintele se vor răzbuna în locul meu, iar eu am să aştept ca totul să treacă.

Sper că am puterea să îndur, deşi povara şi teama de a tăcea mă apasă greu.

Aş prefera să fiu sfâşiat în mii de bucăţi, să lupt, să împart pumni şi picioare, să lovesc şi să fiu lovit, să arunce în mine cu pietre, să fiu tăiat, scuipat cu acid, să-mi fie smulse unghiile, să rup şi la rândul meu să fiu zdrobit…

Dar îmi ceri să tac şi să-mi rabd tăcerea…

Şi pentru că te iubesc… aşa voi face.

iuda versiunea 2.01

Încercăm…
Şi încercăm…
Şi încercăm, ne străduim să menţinem aparenţe,
Să zâmbim, să ne spunem complezenţe.
Şi toate acestea
Doar să acoperim un gol,
O afacere nereuşită,
Şi faptul că
Avem un produs fără piaţă.

Fardăm moartea şi decrepitudinea,
Forţând închinarea, crezând că Dumneze
Trăieşte
Prin biserică,
Când biserica trăieşte fără
Dumnezeu.
Un paradox.

Oricum le-am împacheta,
Indiferent de preţul pe care l-ar avea
Indiferent de modul în care le-am prezenta,
Dumnezeu
Credinţa
Mântuirea
Nu se mai vând.
Nimeni nu e interesat.
De un produs ideal
Abstract
Fără miros.

Facem marketing, advertising online, campanii, conferinţe, întâlniri, concerte.
Încercăm să resuscităm
şi dâra slabă de superficialitate
care şi ea e moartă de câteva zile.
Şi nimic.
Realitatea e că nu se mai cumpără.
Lumea nu mai are bani,
Nici timp,
Nici valori.

Poate, zic doar, poate, ar fi timpul să dăm faliment.
Să nu îl mai vindem pe Dumnezeu.

Orasul

Mă simt ca o clădire veche, din cărămidă, de pe care cade tencuiala.

Mă simt ca un oraş supra-aglomerat plin de frustrări şi incapabil să înţelegă încotro duc

toate acele străzi care s-au născut în el.

Stâlpii par nişte uriaşi aplecaţi sub o povară invizibilă – ignoranţa cântăreşte greu.

Gurile de canal râgăiesc, iar putoarea lor carnivoră îţi sfârtecă trupul şi mintea.

În vechea dacie din spatele blocului se găseşte universul celor 1000 şi una de nopţi.

Nopţi nedormite din cauza grijilor.

Şi tot acolo e şi universul lui Asimov, băiatul ce locuieşte la etajul unu.

Urletele străzilor formează simpfonii şi orchestraţii abstracte.

Muzica oraşului se aude în anticamera inimii şi ecoul ei răsună în mine ca într-un templu

părăsit – m-am părăsit.

Mici cratere, ca nişte coşuri sparte pe faţa unui adolescent cu păr unsuros şi proteză, apar

în fiecare oră a vieţii oraşului, acolo unde te aştepţi mai puţin.

Noaptea, oraşul îşi întinde tentaculele ca o caracatiţă fosforescentă şi înghite pădurea,

şoseaua de centură

şi stelele.

Love letter - Plath

Scrisoare de dragoste

Nu e uşor să precizez schimbarea ce ai făcut-o.
Dacă trăiesc acum, atunci am fost moartă,
Totuşi, ca o piatră, nu m-a deranjat,
Să stau nemişcată conform obiceiului.
Nu mai atins doar un inci, nu -
Nici nu m-ai lăsat să îmi îndrept ochiul gol
Din nou spre cer, binenţeles fără speranţa
De a înţelege albastrul, sau stelele.

Nu acesta a fost motivul. Am dormit, se pare: ca un şarpe
Camuflat printre pietre negre ca o piatră neagră
În pauza albă a iernii –
Ca vecinii mei, negăsind plăcere
În milioanele de obraji perfect cizelaţi
Luminând în fiecare moment ca să topească
Obrazul meu de basalt. Ei s-au transformat în lacrimi,
Îngeri ce plâng naturile monotone,
Dar nu m-au convins. Acele lacrimi au îngheţat.
Fiecare cap mort avea o mască de gheaţă.

Şi am dormit mai departe ca un deget îndoit.
Primul lucru pe care l-am văzut a fost doar aer
Şi picurii închişi ridicându-se într-o rouă
La fel de transparentă ca spiritele. Multe pietre stăteau
Compacte şi lipsite de expresie prin preajmă.
Nu ştiam ce să înţeleg din asta.
Am strălucit, ca solzi de cristal, şi m-am desfăcut
Să mă revărs ca un lichid
Printre picioarele de pasăre şi tulpinele plantelor.
Nu eram păcălită. Am ştiu pe loc.

Copaci şi pietre luceau, fără umbre.
Degetele în lungimea lor s-au făcut străvezii ca sticla.
Am început să înfloresc ca o creangă în martie:
O mână şi un picior, o mână, un picior.
Din piatră în nor, aceasta a fost ascensiunea mea.
Acum mă aseamăn cu un fel de dumnezeu
Plutind prin aer în metamorfoza sufletului meu
Pur ca o fereastră de gheaţă. E un dar.


Traducere dupa poezia Love Letter, Sylvia Plath. Poezia a fost luata de aici.

chiar nu am idee ce nume sa-i dau

am luat paharul si am baut lichoarea.
fire sangerii curgeau prin ea, ca niste serpi
dare ca de fum se ridicau in interiorul potiunii rosiatice
ca apa transformata in vin.
nu cred ca procesul sau amestecul era definitizat
dar totusi, am golit paharul privind in adancul lui
ca intr-un glob de cristal
cautandu-mi viitorul, trecul,
cautandu-ma pe mine
dar nu am gasit nimic decat
halucinatii si vise
iluzii si
dezamagire.



p.s.: oameni buni stati linistiti. sunt bine. am doar o durere ingrozitoare de cap si tocmai am baut un ceai de fructe de padure. sunt bine in rest. promit.

Komachi

nu cred ca ati auzit vreodata de poetesa Komachi. nici eu nu am auzit/citit/pana nu am dat de ea peste un site. A trait in Japonia cu vreo 800 de ani inaintea erei noastre. poezia ei e... de fapt va las pe voi sa o gustati.

(de dragul poeziei am lasat versurile in traducerea lor in engleza. nu am vrut sa le stirbesc si mai tare dand o traducere grabita si aproximativa)

                 On such a night as this
             When no moon lights your way to me,
               I wake, my passion blazing,
             My breast a fire raging, exploding flame
             While within me my heart chars.
                      (Tr. Earl Miner)

              The flowers withered
             Their color faded away
               While meaninglessly
             I spent my days in the world
             And the long rains were falling.
                         (Tr. Donald Keene)

               Though I visit him
             Ceaselessly
               In my dreams,
             The sum of all those meetings
             Is less than a single waking glimpse.
                         (Tr. Helen Craig McCullough)

Am luat versurile de aici. 

burghiele sunt rele (titlu de poezie)

burghiele sunt rele
burghiele sunt foarte rele.
ele imi gauresc sinapsele.
burghiele sunt masinile diavolului.
tot dezastrul din lume si toata saracia, boala, moartea si durerea sunt provocate de ele.

imaginati-va doar, un om linistit,
stand
la birou
incercand sa isi faca munca lui de birou
si dintr-o data
in perete se aude un zgomot
infernal,
ce se aseamana cu sunetul pe care il auzi de fiecare data cand stai in sala de asteptare
a dentistului.

(intre noi fie vorba si dentistii sunt fiinte rele,
cu zambetul lor,
si ustensilele lor de tortura,
te privesc calm si se asteapta sa te lasi de bunavoie chinuit)

doar ca acel sunet fin care aduce cu el si miros de fum si durere
este
de sute de ori
amplificat, amplificat, plificat, plificat, ficat, cat cat cat
si reverbereaza prin pereti pana in cel mai adanc colt al fiintei acelui om
pana in locul in care se intalnesc toti nervii,
si acolo
explodeaza.
durere,
nebunie,
nebunie si durere.
si acest om,
linistit,
care sta la birou,
facandu-si munca lui de birou,
rabda. o ora, doua, trei zile, o saptamana,
dar in cele din urma
cedeaza.
incepe sa urle
sa arunce cu tot cu tot ce prinde in perete,
sa sparga, sa distruga
si daca mai are atata stapanire de sine incat mania lui sa nu se rasfranga asupra celui care foloseste burghiul
atunci,
va lesina de durere si in cele din urma va fi internat intr-un spital.
spital care, binenteles, este in renovare.
si renovarile nu se pot face fara burghie.

burghiele sunt rele
burghiele sunt foarte rele

Autocaracterizare

îmi place să privesc, noaptea, de pe geam, strada pustie.

îmi place ca dimineaţa, când mă trezesc, să simt miros de apă sărată.

ca atunci în Italia, la Riccione.

îmi place să beau ceai rece, dulce, şi să stau gânditor cu cana în mână.

îmi place alura de scriitor care mi se naşte în mintea mea odată cu gestul acesta.

îmi place când mă strângi în braţe şi stai cu urechea lipită de cutia toracică ascultându-mi inima.

tăcere.

nu îmi plac oamenii grăbiţi, nici banii, nici propria mediocritate, nici absenţa ta.

în schimb, prefer zilele acoperite de nori, vântul puternic, ploia de vară şi gustul de cireşe umede pe care ...

îmi place să visez mereu oricând oriunde.

îmi place senzaţia caldă pe care o ai când eşti mulţumit de viaţă,

la fel şi liniştea pe care ţi-o dă un anumit tip de singurătate.

aceasta e rezoluţia mea:

credinţa animeurile muzica desenul cărţile ceaiul rece sau cu lapte şi tu.

E.E. Cummings - o poezie

din moment ce sentimentul este primul
cine mai dă atenţie
sintaxei lucrurilor
nu te va săruta niciodată pe deplin

pe deplin nebun
în timp ce Primăvara e în lume

sângele meu aprobă,
şi săruturile sunt o soartă mai bună
decât înţelepciunea
doamnă jur pe toate florile. Nu plânge
-cel mai bun gest al creierului meu este mai puţin decât
bătaia pleoapei tale care spune

suntem unul pentru altul: atunci
râde, lăsându-te în braţele mele
căci viaţa nu e un paragraf

şi moartea cred nu e o paranteză

nota: traducerea e a mea

16. poezie de Andrei Ruse

prietenii mă mai întreabă de tine

şi de cele mai multe ori

prefer să le spun că ai murit

habar nu ai

în câte incendii te-ai topit

câte tiruri au dat peste tine

alunecări pe coji de banane în staţii ratb

scurtcircuite şi câte alte accidente

habar nu ai

câţi oameni am îngrozit

câţi conduc mai precaut

câţi sting ţigara după ce o aruncă

şi îşi verifică ţevile de la gaze

câţi sau rugat pentru tine

câţi se iubesc mai mult

am o cutie mare acasă

plină de scrisori lumânărele

flori şi tot felul de papiţoaie

pe care m-au rugat să ţi le las la cimitir

le privesc şi râd

pentru că habar nu ai

câţi oameni încă se gândesc la noi

şi sunt mai buni

ma plimbam din blog in blog, si de aici am ajuns aici, apoi aici. am auzit despre andrei ruse destul de multe in special datorita reclamei online a romanului "Soni", roman pe care inca nu l-am citit si nici nu stiu daca am sa-l citesc curand, dar nu asta are importanta. Am dat peste poeziile publicate de Andrei Ruse. Unele sunt bune, placute, altele te plictisesc, insa multe dintre ele au ceva care face ca versurile sa fie inconjurate de o aura interesanta. majoritatea lor au fost traite si s-au nascut din experienta poetului (cel putin asa cred si asta e impresia ce mi-au lasat-o).

poezia de mai sus e cea care mi-a placut cel mai mult. m-a si amuzat, mi-a si lasat un zambet trist.