poezie (de iarna?)

Flăcări, ceară, aburi ce-mi ies din gură
Şi din care ca-ntr-o halucinaţie febrilă
Se naşte oraşul peste care imediat se lasă
Pânză opacă de minciună şi ceaţă. 

Se înalţă din suflarea gurii mele
Case mici, biserici cu turle îngheţate,
O lume nouă ce se suprapune peste toate
Dar ce se spulberă sub lumina farurilor grele. 

Doi plămâni, ca doi fetuşi gemeni
Două buze, linii roşii de temeri,
Două emisfere cerebrale care celebrează
Noul oraş de fum, himere, moarte şi viaţă.

Orasul

Mă simt ca o clădire veche, din cărămidă, de pe care cade tencuiala.

Mă simt ca un oraş supra-aglomerat plin de frustrări şi incapabil să înţelegă încotro duc

toate acele străzi care s-au născut în el.

Stâlpii par nişte uriaşi aplecaţi sub o povară invizibilă – ignoranţa cântăreşte greu.

Gurile de canal râgăiesc, iar putoarea lor carnivoră îţi sfârtecă trupul şi mintea.

În vechea dacie din spatele blocului se găseşte universul celor 1000 şi una de nopţi.

Nopţi nedormite din cauza grijilor.

Şi tot acolo e şi universul lui Asimov, băiatul ce locuieşte la etajul unu.

Urletele străzilor formează simpfonii şi orchestraţii abstracte.

Muzica oraşului se aude în anticamera inimii şi ecoul ei răsună în mine ca într-un templu

părăsit – m-am părăsit.

Mici cratere, ca nişte coşuri sparte pe faţa unui adolescent cu păr unsuros şi proteză, apar

în fiecare oră a vieţii oraşului, acolo unde te aştepţi mai puţin.

Noaptea, oraşul îşi întinde tentaculele ca o caracatiţă fosforescentă şi înghite pădurea,

şoseaua de centură

şi stelele.