(pseudo)jocul de-a (pseudo)criticul literar (pseudotitlu)

furtuna

In ograda
Fulgerele incarca gainile
Cu electricitate.


don juan

Cand o dragoste
La care lucram demult
Mi-a reusit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altei femei.

Natura a fost inteleapta
Creand mai multe femei
Decat barbati,
Pentru ca ne putem desavarsi
Sentimentul,
Folosing un mare numar
De ciorne.


o sa ploua

O sa ploua
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
de vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se strica vremea!

Noe, ma Noe, [ma, dormi ma?]*
Ia vino pana la gard
Sa-ti spun o vorba.


Poeziile sunt scrise de Marin Sorescu. zambiti citindu-le, si aprofundati.

*adaugarea din paranteza dreapta imi apartine

Cititorul perfect

Care e visul oricărui scriitor? Cea mai mare şi cea mai adâncă dorinţă a lui? Să găsească cititorul perfect. Veţi spune că nu există aşa ceva. Că e imposibil. Absurd. Ireal. Fantastic. Poate. Dar din întâmplare, aşa cum se întâmplă în toate romanele bune, l-am întâlnit. Poate că ar trebui ca înainte să vă expun situaţia, circumstanţa în care s-a întâmplat, ar trebui să încep prin a vă da câteva detalii despre ziua aceea vrednică de memorat. Asta pentru că, poate, unii dintre voi, veţi găsi explicaţii, căi ascunse, mici profeţii, simboluri care într-un fel sau altul ar explica întâlnirea noastră. Eu de la bun început vă spun că a fost pură întâmplare, dar de dragul vostru, al cititorilor şi al celorlalţi scriitori care pentru câteva minute v-aţi transformat în cititori avizi, vă voi expune o parte din ceea ce cred că aţi putea considera semnificativ pentru acea zi.

Era cam ora 6 dimineaţa când m-am trezit. Martie. O zi de vineri. Era răcoare. Puţin înnorat. Nimic ieşit din comun pentru cerul nostru. Am mâncat o omletă făcută din 2 ouă, şî am băut o cană de ceai. Cred că era muşeţel. Oricum avea mult zahăr în el aşa cum îmi place. Bagajul îmi era pregătit aşa că la 6 şi 20 am ieşit pe uşa apartamentului meu de la etajul 2. ştiu că era 6 şi 20 pentru că mereu când ies din casă privesc ceasul de deasupra uşii ce dă înspre camera mea. Am coborât toate cele 38 de scări până jos şi am ieşit din casa scării. De aici până la gară a fost o plimbare simplă. Sau cum să o numesc… fără evenimente. Oraşul abia acum se trezea la viaţă. Am trecut de benzinărie, de farmacie, am luat-o la un moment dat printre blocuri pe scurtătură ca să ajung mai repede, să fiu în timp să prind trenul de 7 şi 20. Poate totuşi s-a întâmplat ceva interesant pe drum. Aproape de gară, era să uit de această întâmplare, lângă un container de gunoi stătea un bărbat, cam la vreo 50 de ani, dar ce arăta mult mai bătrân probabil datorită alcoolului. L-am privit pentru o clipă şi în acelaşi moment mi-a întors o privire arzătoare. S-a ridicat în picioare s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu o voce nepământească: “eşti viu?” I-am răspuns că da. “Nu ai 2 ţigări?” şi vru să mă ia de braţ. M-am ferit şi am plecat, şi din mers i-am strigat că nu. Am urcat în tren cu 2 minute înainte ca acesta să plece. Până în Jibou, adică aproximativ 32 de minute de mers cu trenul, nu s-a întâmplat chiar nimic spectaculos. Singur, cu mine însumi în compartiment. Plictiseală. M-am pus să citesc ceva, dar după primele 2 pagini am renunţat. Eram dezgustat de tot. Din compartimentul celălalt se auzeau zgomote cel puţin suspecte: râsete, ah-uri, şoapte, apoi ţipăte de bucurie, aplauze; aveam impresia că acolo are loc o întreagă piesă de teatru. De câteva ori am avut intenţia să mă ridic să merg să văd ce se întâmplă, dar nu m-am putut mişca din loc. Am stat în continuare amorţit de plictiseală. În Jibou am coborât şi am aşteptat cu privirea ţintă spre nord trenul următor. Venea din est. Am urcat, mi-am găsit locul, mi-am pus bagajul deasupra şi m-am aşezat la geam. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Un tip oarecum şters, la vreo 30 de ani, poate mai mult sau mai puţin, plus, minus 10 ani. Era blond închis cu oarecare nuanţă de roşcat, purta ochelari simpli, dioptri foarte mici, o pereche simplă de blugi, şi o cămaşă scoasă din pantalon. Avea o plasă în mâna dreaptă, o geantă de voiaj neagră pe umărul stâng şi în mâna stângă o carte. Apoi privirea mi-a fost atrasă de tip care privea foarte speriat în jur. Ca un criminal când îi e frică să nu fie prins şi simte pericolul prin preajmă. După câteva minute (2 cel mai probabil) doi ofiţeri de poliţie l-au luat pe sus. Nu ştiu de ce s-a uitat direct spre mine ca şi cum eu l-aş fi dat de gol. Avea atâta ură în privire şi dorinţă de răzbunare încât nu mi-am putut desprinde ochii de pe chipul său. Abia când cineva a trântit uşa am tresărit şi m-am întors să văd cine intră. Era tipul nostru care încă avea cartea în mână. Se aşeză fără să zică nimic. Bagajele şi le aruncă într-o parte a banchetei fără să se uite măcar la ele. Trenul porni.

“Bună ziua!”. Şi el îngâimă ceva ce semăna cu un bună ziua. Ochii îi erau aţintiţi în carte.

Acum am avut ocazia să îl studiez atent. De fapt era brunet, avea ochii mari căprui-verzui, un chip brăzdat de riduri, fiind foarte concentrate la ceea ce citea. Mâini lungi, puţin stângace, degete lungi, blugii aveau o ruptură în partea dreaptă, sub buzunar, ruptură cum se fac din cauza celularului. Materialul se uzează ca mai apoi încet, încet să cedeze. În picioare avea o pereche de tenişi vechi, negri. Nimic nu îl distra, nimic nu îl făcea să îşi ridice ochii din carte. Era total cucerit de ceea ce citea. Nici intrarea controlorului nu îl disturbase. Îi întinse mecanic acestuia biletul, fără să privească dincolo de marginile cărţii. Deja trecuse cam o jumătate de oră. Sau poate 20 de minute? Aveam de gând să îmi along cumva plictiseala şi cea mai uşoară modalitate era să intru în vorbă cu vecinul meu de compartiment, cititorul înrăit.

“Îi o carte interesantă…”. “Da… foarte interesantă.” Linişte. Abia acum am observat că ce citea el era de fapt cartea mea. Ţinea în mână cartea scrisă de mine. (Da am uitat să vă dau acest mic amănunt, sunt şi eu la rândul meu scriitor. Am publicat doar 12 cărţi, din care 10 romane, o antologie de poezii şi una de eseuri. Sunt doar detalii… Premiul scriitorilor l-am luat de 4 ori, 4 ani la rand. Şi alte câteva premii minore. Ca un făcut cartea ce o citea era cea nominalizată pentru premiul Nobel pentru literatură.)

“ştiţi că eu am scris cartea aceasta?” l-am întrebat eu încercând din nou să scap de plictiseală. “Felicitări”. Atât. Nici nu ridicase privirea spre mine. I-am cercetat faţa din nou. Avea cearcăne adânci.

“Nu aţi dormit de ceva timp… nu sunteţi obosit?”.

“Ba da… puţin… dar… nu am timp. Trebuie să citesc.” Spuse aceste cuvinte binenţeles cu ochii afundaţi în carte.

“De cât timp nu aţi mai dormit?”

“De câţiva ani.”

“Cam câţi mai exact?”

“De acum 8 ani.” Am înţeles. Exact de când am publicat prima carte. Acest om citea şi recitea în continuu cărţile mele… mânca cu ochii în carte, făcea duş cu o mână ţinând cartea, îşi cumpără biletele cu ochii în carte… parcă şi mâna îi luase forma coperţii. Acest lucru mă înfioră. Mi-am întors privirea de la el, şi mi-au căzut ochii pe geanta de voiaj. Fermuarul era tras. Avea toate cărţile mele în ea. Eram stupefiat. M-am ridicat şi am vrut să ies. El mă ignora complet. Nu ştiu cum m-am întors şi m-am trezit pe podea, am dat cu capul şi m-am trezit.

Eram în Zalău deja. Cititorul meu, la propriu şi la figurat, dispăruse. Aerul era proaspăt şi cerul foarte înnorat.

“O să plouă.” Mi-am zis.

Cu limba la plimbare

nu cred ca are rost sa mai adaug ceva...

Dublu Post

E ciudat. Foarte ciudat. Sau cel puţin tulburător. Toate lucrurile ciudate se întâmplă când eşti în tren. Şi oricât ai încerca să le eviţi sau să te comporţi cât mai omenesc posibil îţi dai seama că acestea adaugă la ridicolul situaţiei ba chiar o exagerează. Pentru că dacă te-ai comporta ridicol te-ai potrivi perfect în acest cadru, dar tocmai pentru că încerci sa eviţi ridicolul ieşi în evidenţă şi tu eşti cel care stârneşte ilaritatea întregii situaţii.

Acelaşi sunet mecanic de roţi, aceleaşi peisaje mediocre, dealuri, copaci desfrunziţi, pârâuri pline de gunoaie, aceleaşi case învechite răsfirate printre case proaspăt ridicate, izolate, cu termopan, cu mansardă. Aceeaşi noapte ce încet învăluie totul, odată cu aşteptarea de o oră în Jibou. O oră jumate.

Alte sentimente.

O mână plină de rromi (“eu îs ţigan, ştiu că îs ţigan şi nu mi-i ruşine” începu să strige unul dintre ei) beţi, doar cei mai în vârstă, cu ţigările aprinse au dat buzna în tren. Imediat cheful a început. Bătăi tribale în pereţii trenului, extrem de ritmate, pe care unul dintre ei dansă până la epuizare. De fapt până la Baia Mare. Controlorul… intimidat. Îi scoase în zona dintre vagoane pe cei care fumau. Bilete? Ce sunt alea? De asta iubesc eu CFR-ul. Discuţii de prisos dintre un om beat, o americancă şi alţi trei care traduceau. O oarecare tensiune se simţea în atmosfera deja inundată de miros de alcool şi fum de ţigară. Câteva tractate (culmea insul principal al acestei întâmplări, un bărbat la 38 de ani cu soţie şi 6 copii din care cel mai mare are 22 de ani, şi cu încă 2 sau 3 concubine, nu am putut să reţin exact, se tot repeta şi se încurca, era analfabet – “nu-i o ruşine să nu ştii carte”), trei ouă vopsite, şi trei portocale oferite. Toate acestea, acum, pe ritmuri de muzică indiană.

O oră jumate în care afară nu se vedea decât noaptea, o oră jumate în care cu o ureche ascultai muzica dintr-o cască, iar cu cealaltă bătăile inimii mele: “Bate!”. Da. Bate. Şi ironia e că o oră jumate poţi să faci abstracţie de tot ce e în jur şi să te bucuri de cea care e lângă tine, care îţi zâmbeşte. Deşi ceva în tine rămâne alarmat pentru orice eventualitate, pregătit pentru a oferi în cazuri de forţă majoră (ce gânduri josnice, câtă mediocritate).

Jurnal de bord: Zalău – Baia Mare.

Notă: toţi am ajuns întregi, zâmbitori (fizic)… cu sufletul nu ştiu, ceva s-a schimbat probabil.

Înainte de a trece la vizionarea directă a filmuletzului, primul probabil din seria “Sf 3 youth” (pfaiiii de unde am scos-o şi pe asta?) vreau doar să vă avertizez că aceste lucruri s-au făcut sub ochiul avizat al oamenilor maturi, al specialiştilor, şi pentru cei sub 14 ani, vă rog să cereţi acordul părinţinlor pentru vizionarea clipului. Acesta este doar începutul.

Pssssss…. Lasă comment.

Psalmul 151

O cantare a grupului din Baia Mare cand a fost plecat la conferinta la Zalau.

1. Laudati pe Domnul cu chitari electrice, tobe, bass, pian, uchelele, orchestra si tot ce sufla sa laude pe Domnul. (trim. v.:13)
2. Cantati laudele Lui la confetinte de tineri.
Oprire.
3. Pasesc... Influente... Pasesc... Influente... El sta cu bratele deschise. Ma primeste. Pot sa pasesc mai departe.
Oprire.
4. Faceti cunoscut numele Domnului in toate partile lumii.
5. Da-mi putere sa fac voia Ta.
Oprire.
6. Va spun dar: Toate au sa arda!
7. Da, Doamne, ma incred in Tine caci viata pe care Tu mi-o oferi e cu mult mai buna decat imi poate oferi lumea.
Oprire.
8. Sa va feriti de fatarnicie ca si de mancarurile cu carbohidrati.
Oprire.
9. DA! Domnul a facut lucrari mari pentru noi.
10. Caci Tu esti din vesnicie, ai fost si vei fi, iar noi iti vom da slava pentru vesnicie.
11. Si chiar de ar fi sa fiu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau caci Tu esti cu mine mereu.
12. Dumnezeu este taria mea.
13. Laudati pe Domnul cu bass-ul electric si cel acustic! (trim. v.:1)
14. Tu ma pui la mase imbelsugate.
15. Doamne, scapa-ne de emotie.
16. Si s-a facut o tacere de 30 de minute.

17. "Marturisesc oricui aude cuvintele proorociei din Cartea aceasta ca, daca va adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu ii va adauga urgiile scrise in Cartea aceasta"

Let it rain (amintiri)

“Let it rain, let it rain, open the flood gates of Heaven, let it rain, let it rain…”

Mi s-a făcut subit dor de ploile de vară. De explozia aceea de răcoare, de picuri mari de apă ce se sparg în zeci de picuri mai mici care la rândul lor se sparg în alţi picuri şi tot aşa până la ultimul atom, umezind rapid şi eficient, răcorind pereţi decojiţi, buze uscate, priviri serbede, zâmbete uitate.

Îmi plac zâmbetele amare, îmi place să le privesc, să le simt. Rămân mereu cu un gust dulce-amărui pe cerul gurii.

În pauze, când eram pe după-masă, fugeam toţi afară din ‘castel’ (o clădire mică pe jumătate dezafectată, dar totuşi utilizată pe post de anexă a liceului unde se găseau trei clase) şi priveam cerul; ne opream în mijlocul curţii aproape de uriaşul stejar puţin ascunşi la umbra lui aşteptând ploaia. Vorbeam, glumeam, ne plângeam de ora ce urma să vină, râdeam de profesori, amintindu-ne apoi de câte un 2, şi promiţând răzbunare. Până când din depărtare se auzeau tunete, şi eram reduşi la tăcere de spectacolul electrizant (la propriu) ce se

Văd totul cum era atunci. Retrăiesc o senzaţie ciudată… nostalgie, dor (asta nu. Nu îmi place cuvântul), melancolie, tristeţe? Poate nici una dintre ele… îl văd doar pe copilul ce zâmbea când începea ploaia şi atunci ieşea încet, cu pas rar să se plimbe. Savura fiecare strop.

Acum zâmbesc aşa cum îmi place mie şi mă gândesc că mai sunt doar cam 3 luni… până la prima ploaie de vară.

Dushul, alocatia si poshtashul

Cea mai recentă statistică din 1932, spune că 73,86 % dintre bărbaţi şi 90,98 % dintre femei cântă în baie, în timp ce fac dush. Poate vă întrebaţi de ce am săpat după această statistică derizorie. Păi îmi trebuia o introducere, un ceva, o chestie de început de care să leg ceea ce i s-a întâmplat C… Era cât p-aci să îi spun numele. Pentru că nu vrea să fie identificată o să îi spun “Cumnata”.

Cumnata mea a trecut printr-o experienţă terifiantă, pentru ea. Într-o zi (cred că azi) vine liniştită de la treburile ei, şi îşi propune să se relaxeze făcând un duş. Zis şi făcut. Prosopul pe umăr şi la duş. În urma întregului ritual de pregătire pentru duş, ritual lung şi sofisticat, misterios, intrigant, şi binenţeles refuzat novicilor, profanilor, Cumnata intră sub duş pentru ceremonia cea mare. Ceremonie ce îi oferă linişte sufletească şi ‘inner peace’ şi pe deasupra o împlinire mentală incromprehensibilă. Pe scurt, după ce îşi drege vocea o dă pe cântat. Şi cântă din toţi plămânii (cred ca are vreo 5) şi din ficaţi, inimă, rinichi, stomac, neuroni, pancreas, vezică, măduva spinării… ce mai, cântă cu toată fiinţa. Trece strofa, vine refrenul, strofa a doua, refrenul şi când să ajungă la climaxul, la punctul suprem, la extazul final al notei celei mai înalte, când să atingă acest ‘paramount’ al piesei, cineva bate în uşa de la baie.

Cumnata se opreşte din cântat intrigată, dar nu neliniştită - picurii de apă o protejau de spaimă – şi întreabă în timp ce îşi limpezea părul:

“Cine-i?”

La care se aude o voce de bariton, puţin răguşită şi plictisită:

“Poştaşul.”

Cumnata în acest moment încremeneşte. La fel fac şi picurii de apă, şi spuma, şi gelul pentru duş, baia trece în atemporalitate.

“V-am adus alocaţia.” Rosteşte pe acelaşi ton plictisit poştaşul.

Cumnata mea răsuflă în sfârşit uşurată:

“Lăsaţi-o pe masă.” După care se apucă din nou de cântat.

Întâmplarea nu a avut repercursiuni grave, ci doar lasă urme adânci de mister în mintea mea. Poştaşul a bătut de 2 ori în uşa de la baie? Chiar era poştaşul? Ce cânta cumnata mea? Apa era caldă, fierbinte, sau dezmoriţită? Sau rece? Ce şampon foloseşte. Oare Poştaşul a intrat pentru că ia plăcut de vocea cumnatei? Oare o să mai revină? Şi multe alte întrebări… dacă aveţi voi ceva răspunsuri vă rog să mă ajutaţi şi pe mine.

p.S.: Mulţumesc Doamne că îi bine Cumnata mea.

Criminala in libertate :O

Vă rog să citiţi cu cea mai mare atenţie postul următor pentru că se referă la siguranţa voastră, în special a celor din Baia Mare. Despre ce este vorba? Foarte simplu. Dar pe cât de simplu pe atât de îngrozitor. O criminală umblă în libertate pe străzile acestui oraş. Aveţi grijă este periculoasă şi înarmată. Să nu vă ducă în eroare chipul de copil ce îl afişează cu atâta măiestrie pe faţă. Dacă o vedeţi pe această persoană vă rog să anunţaţi organele competente care sunt… în momentul de faţă doar eu…

Vă avertizez cu cea mai mare seriozitate să nu intraţi în vorbă cu această persoană, să o evitaţi, să nu lăsaţi copii să se apropie de ea, şi nici câinii. Repet este periculoasă şi are devieri spre dreapta. În continuare aveţi o poză a acestei personae. În cazuri extreme anunţatii părinţii.

Ultima dată a fost zărită în jurul orei 21:30 la intersecţia blvd. Bucureşti cu Unirii, în cadrul fast-foodului Mac Donalds.

later edit:
Inca o nouatate de ultima ora... se pare ca are un complice... pe numele de cod Kiss A.

Sonet. Omul cu umbrela Rosie (sau pur si simplu o reactie)

Ploua, cu umbrele, rosii, ape negre, 4 ace...
oamenii se plimba, canta, la costum, ca altfel se impiedica si cade
adica cad, adica, ma scuzati, si cad.

deci cum sa va spun eu voua, cum sa va arat ca umbrela e rosie,
e evident ca nu e a mea, e evident ca imi place sa cant la tobe,
sa sar, sa ascult muzica la maxim in casti, sa zambesc... sa zambesti

si imi mai place din cand in cand, asa mai rar, ca de obicei,
sa iau cu mine, o cravata neagra, o pereche de all stars,
cola, lapte rece, un sacou negru, un convoi funebru,
o electrica galbena... si binenteles costumul de biserica...



(scuzati de lipsa imaginii pt ca... nu vrea chestia asta sa uploadeze imaginea nush ce biata are :D )

Partea 2 din 2

Gabi se trezi dimineaţă cu o stare de nelinişte. Mereu avea impresia că era privită. Toate i se păreau străine. Patul, cearceafurile, perdelele, geamurile, oraşul, străzile, tavanul, rama oglinzii, toate erau cumva aduse din imaginaţia altcuiva şi existau doar ca să o irite pe ea, să îi dea o stare de discomfort. Se uită pe calendarul de pe birou şi văzând data îşi zise că trebuie să îi vină ciclul şi cu siguranţă de aceea era aşa de aiurită de cu dimineaţă. Forţă un zâmbet în oglindă, dar nu îi reuşi decât o schimonosire ce o sperie. Se uită mai atentă la chipul ei şi realiză că pupilele îi erau foate dilatate, iar pielea feţei i se decojea ca şi cum ai curăţa ouă fierte. Îşi întoarse privirea scârbită, dar nu foarte uimită. În cameră era beznă deşi acum câteva clipe razele soarelui luminaseră foarte puternic încăperea. “îmi trebuie o cafea.” Se îndreptă spre locul unde ştia că e uşa, dar acolo nu era decât un perete dintr-o văruiala verzui-închis. Mângâie peretele uimită de căldura ce o emana şi de fineţea lui la atingere. Avu impresia pentru moment că mângâia pielea fină a unui copil. Îşi lipi obrazul de perete şi auzi un scâncet ca şi de copil nou născut dincolo de ţesutul din ce în ce mai moale. Scâncetul se transforma tot mai mult, şi realiză că de fapt aude oameni discutând, dar cuvintele lor se auzeau înfundat. Privi în jur şi nu mai văzu altceva decât un corp diform în poziţie fetală ce plutea alături de ea cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Se sperie de ochii dilataţi, mâinile încă neformate, de capul mare şi albicios. Urmări mersul cordonului ombilical prin care vedea curgând o substanţă cărămizie extrem de fluidă. Într-un anumit punct cordonul se bifurca, un capăt pierzându-se într-un cer negru, iar celălalt capăt terminându-se în zona buricului ei. Îşi privi mâinile care erau acum la fel de lipsite de formă ca şi ale celuilalt. Îl privi din nou pe celălalt şi în ochii larg deschişi îi văzu viitorul. Nu îi veni să creadă. Era Fidas. Un sunet îngrozitor de puternic şi strident îi învălui auzul.

Teodora se trezi la sunetul ceasului deşteptător terifiată de visul pe care îl avuse. Se spălă, se îmbrăcă, apoi mâncă, îşi luă ghiozdanul şi ieşi asigurându-se că închise uşa. Era cam ora 7:30, mama plecase devreme la lucru, iar tatăl plecase şi el cam de vreo 2 luni la lucru. Visul îi încurcase toate gândurile. Dacă vedea un copil pe stradă imediat îi venea în minte imaginea fetusului, dacă trecea pe lângă un perete verde abia îşi putea stăpâni dorinţa de a-l atinge doar ca să se convingă că nu e ca şi peretele din vis. Se opri în staţie lângă stâlp şi aştepta maşina ce avea să o ducă la şcoală. Abia când urcă în autobus şi după ce uşile acestuia se închiseră îşi dădu seama că din peisaj lipsea Gabriela. Cum se putea aşa ceva? Cum de nu se întâlniseră? Cum de uitase complet de ea? Se simţea ruşinată şi obrajii îi ardeau. Taxiul în care se afla era oprit la semafor, şoferul dormea cu capul pe volan. Încercă să îl trezească, dar acesta doar mormăi câteva înjurături pe sub mustaţa stufoasă şi îşi întoarse capul în cealaltă parte. Teodora privi pe geam şi îi văzu pe Gabriela şi Fidas stând faţă în faţă în mijlocul intersecţiei, ca două statui într-un parc. Maşinile făceau un zgomot infernal. Teodora se repezi spre ei. Începu să plouă infernal. Ploua cu picuri acizi ce dezintegrau asfaltul, maşinile, oamenii. Fidas şi Gabriela se topiră şi ei. Teodora rămase singură. Închise ochii şi începu să plângă ca un copil mic. Când se linişti, epuizată deschise ochii şi se trezi în banca ei, şi alături de ea nu era Gabriela aşa cum s-ar fi aşteptat ci tatăl ei. El îi zâmbi. Vru să îl întrebe atâtea lucruri, dar el îi puse degetul arătător pe buze. Apoi îi îndreptă privirea spre afară. Era o seară superbă. Iar fi plăcut să fie alături de Fidas sau de Gabriela, dar era singură faţă în faţă cu splendoarea apusului de soare. În jurul ei se ridicară schele de lemn ce înconjurau piloni de metal. Între pilonii de fier crescură ziduri de cărămidă, cu spaţii goale pentru ferestre, apoi apăru tencuiala, vopseaua, ramele ferestrelor din lemn vopsite în alb, apoi geamuri cu câte un X pe ele. X-ul dispăru şi rămase doar soarele ce cobora încet dincolo de orizont. În jurul Teodorei blocul şi apartamentul în care crescuse se recompunea de la sine, atom cu atom, moleculă cu moleculă, celulă cu celulă, cărămidă cu cărămidă. Acum era pe patul ei. Se gândea la singurătate, la Gabriela şi Fidas care au părăsit-o, care s-au topit. Se întinse sub cuvertură şi adormi visând că îl visează pe Fidas care era cu Grabiela, iar ea singură dormea şi visa că era cu Fidas.

Fidas nu închise un ochi restul nopţii. Visul îl tulbură. Încerca să înţeleagă ceva din el, dar nu putea să desluşească nimic. De ce o visase pe Gabriela? De ce o visase pe Teodora? De unde ştia atât de bine cum arăta camera, sau cum arăta tatăl ei Teodorei? Totul era prea ciudat. Printre toate gândurile trebui să recunoască faptul că îi plăcuse ceea ce visase. Pe la 5 dimineaţa obosit de atâta incertitudine şi de amalganul de sentimente ce se năştea în el de fiecare dată când în mintea lui prindea viaţă chipul Gabrielei sau Teodorei, se ridică şi îşi porni calculatorul. Winamp – “When I look at the stars”. Se întinse înapoi în pat. Dar cu spaimă realiză că nu era singur în pat. Se întoarse să vadă cine e şi o văzu pe Teodora ghemuită sub pătură, exact cum o văzuse în vis. Se şterse la ochi şi îşi zise că aşa ceva nu este posibil. Visa. Trebuia să viseze. Când îşi deschise ochii din nou nu mai era nimeni lângă el în pat. Era 6:30. Se ridică şi făcu un duş, apoi plecă la şcoală. În staţie o văzu pe Teodora singură în autobusul care tocmai pleca; realiză că Gabriela nu era cu ea, aşa că fără să ştie de ce alergă să o caute pe străzile aglomerate ale Bucureştilor. O găsi în mijlocul unei intersecţii. Acolo unde îi văzuse Teodora pe amândoi. Ploaia începu. Teodora ieşi din maşină şi alergă spre ei, cu faţa palidă, speriată. Fidas realiză că nu el şi Gabriela aveau să dispară ci Teodora. Tramvaiul era prea aproape. Accidentul nu mai putea fi evitat.

Gabriela sări din pat cu un ţipăt, udă leoarcă şi tremurând. Era sigură că i se întâmplase ceva Teodorei. Era foarte neliniştită, iar tulburarea o cuprinse şi mai tare când nu se întâlniră în staţie. Nici la şcoală. Era o zi ratată, plictisitoare, obositoare, lungă, prea luminoasă, prea gălăgioasă. Până seara nu reuşise să dea de ea. A doua zi trecu la fel. Simţi că înnebuneşte. Îi era un dor nebuneşte de ea. Nu realiza că Teodora de bună voie se retrase din peisaj înţelegând că Fidas nu avea cum să le iubească pe amândouă. Dragoste de copilă. A patra zi Gabriela se întâlni cu Fidas. Îl văzu de departe şi merse direct la el, îl luă de mână şi îl trase de lângă prietenii lui. Vroia să îl distrugă, era furioasă, supărată, singură. O pierduse pe Teodora şi se temea să nu fie pentru totdeauna, pentru că avea nevoie de firea ei calmă, timidă, ruşinoasă, şi din nu ştiu ce motiv credea că Fidas e de vină. Dar când îl privi în ochi uită tot. Rătăcii în ochii lui mari ca ai fetusului din vis şi nu îşi mai găsea drumul înapoi. Roşise.
- Gabi? Eşti bine?
- Teodora. Şopti ea.
- Poftim?
- Mă cheamă Teodora.
Fidas zâmbi. Îşi aduse aminte de toate surprizele ce le făcuse ea pentru el în
ultimul an. Versurile scrise pe bancă, acadeaua, o dată ea vorbi cu profesoara să îl scutească de la ultima oră ca să poată merge împreună la un concert; apoi atitudinile ei mereu schimbătoare: când foarte amabilă şi zâmbitoare, când supărată pe el pentru că nu o privise aşa cum îşi imagina ea că ar trebui să o privească. Acesta era şi motivul pentru care o plăcea. Rămaseră o clipă tăcuţi privindu-se în ochi, ea încă ţinându-l strâns de încheietură.
- Gabi Teo...
- Da?
- Poţi să îmi dai drumul când vrei.
- Poate nu vreau.
Şi îi zâmbi.

Dear Prudence (Across the Universe)

Ce pot sa zic... un remix super fain... incepe sa imi placa Beatles... si filmul merita :D cel putin cat am vazut

Imediat inainte de a fi fost

Nu mă simt bine în pielea asta. Parcă până mai ieri aveam un alt corp. Mă simt ciudat. Nu pot să-mi măsor mişcările, mereu bruschez, nu pot să apreciez distanţele, aud înfundat, privesc mereu aiurea, ochii nu-mi ascultă indicaţiile de a privi în stânga sau în dreapta se uită fix în lumină. Mâinile... să nu mai vorbesc. Parcă ar fi ţintuite în pământ. Cel puţin pot să îmi dau seama că stau culcat. Picioarele nu mi le simt. Oricum la ce mi-ar folosi acum? La ce îmi foloseşte tot corpul ăsta ce îl am, dacă nu mă pot folosi de el? Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu cum am ajuns în starea asta. Crede-mă sunt la fel de curios ca şi tine. De unde ştiu că eşti curios? Păi pur şi simplu aşa se întâmplă. Când începi să citeşti o carte şi găseşti personajul principal (în cazul de faţă - eu) într-o situaţie suspectă, într-un anumit loc, fără să vrei se naşte o cât de mică curiozitate legată de modul cum a ajuns personajul în acea situaţie, circumstanţă etc.. Ţi-aş spune cu drag cum am ajuns să nu îmi dau seama dacă tocmai am suferit un transplant de creier sau dacă mi s-a întâmplat una din acele schimburi transcedentale de trupuri cum este scris prin unele cărţi sau dacă poate am avut un accident sau dacă poate pur şi simplu am murit şi sunt în sala de aşteptare. Nu ştiu. Îmi pare rău.

Am cam început-o cu stângul pentru un personaj principal. Nici amintiri nu am. Devine stresantă starea asta de semitrezie sau ce o fi. Atât ştiu: că mă cheamă M. Şi că respir. Trăiesc (cred ).

Da! Asta ar fi o soluţie plauzibilă. Am murit şi sunt tocmai în momentul când sufletul se desprinde de trup. Nu se prea grăbeşte. Of. Şi lumina asta albă de deasupra mă orbeşte. De unde ştiu că e albă? Asta mă întreb şi eu. Pur şi simplu ştiu. Ceva e evident că nu e în regulă. Ce e albul de fapt? Pieptul se ridică şi coboară încet. Ceva mişcă acolo. Ar trebui să-mi fie oare frică? Mi-e frig la picioare. În fine. E alb peste tot şi eu nu mă simt bine în trupul ăsta.

Cineva tocmai a trântit o uşă. Hai măh nu fiţi aşa... cum de unde ştiu că era o uşă dacă nici nu ştiu ce e albul? De unde să ştiu eu? Eu vă zic doar ce ştiu. Mulţumiţi-vă cu situaţia şi nu mai fiţi aşa impertineţi. Şi dacă tot staţi aşa degeaba încercaţi şi voi cu mintea aia a voastră să găsiţi o solutie pentru mine. Că doar de aia v-o dat Dumnezău minte. Să o folosiţi. Rămăsesem la uşa trântită. Apropo. Până v-am ţinut morală o domn’şoară brunetă, cu ochi roşi-aprinşi (la propriu) s-a apropiat de mine. Cică îşi mişcă muşchii ce înconjoară marginile unui orificiu scoţând ceva sunete, da’ cum am urechile astea înfundate nu înţeleg ce spune, şi nici privirea nu mă tare ajută. Tocmai s-a aşezat la capul meu. Mă privişte. Cică duios. De unde ştiu? Păi aşa a zis ea. Şi uite ce a mai zis:

„Te privesc duios dragul meu. Îmi pare atât de rău. Ştiu că nu trebuia să se termine aşa.”

Da, aud mai bine. Se pare că am murit. Chiar văd mai bine. Orificiul ăla e de fapt nasul, îi lipseşte osciorul sau ligamentul despărţitor şi strănută aproape incontinuu. Ciudată femeie. Hai măh! Acuma sunteţi voi ridicoli. Cum de unde ştiu că-i femeie? Păi o văd. Şi nu-i greu să îţi dai seama că e femeie. Cum să fie un travestit? Gata! Vă bate-ţi joc de mine. Imaginaţi-vă că e femeie şi gata.

„Dar nu am ştiu cum altfel să termin piesa aia blestemată”

Deci nu am murit. Ar trebui să mă bucur cred. Parcă mi se dezmorţesc picioarele şi simt aşa o greaţă şi o durere ce mi se mişcă prin stomac. Era vorba de o piesă de teatru. Oare de ce piesă e vorba?

„Ştiu cât te-ai chinuit să iasă totul cum trebuie, şi îmi pare atât de rău. Chiar îmi pare rău. Nu ştiu cum să fac, şi nu ştiu dacă mă vei putea ierta vreodată.”

Uită-te la ea frumuşica. Cum să nu o ierţi. Ce ar fi putut să facă? Să mă facă de râs în faţa unui public numeros? Să plagieze piesa mea şi să îi schimbe finalul? Aş vrea să îi spun că o iert să nu îşi mai facă atâtea probleme, dar nu pot să vorbesc. Parcă mi-i umflată şi amorţită toată faţa. Lumina nu mai e aşa albă ca şi la început.

„Ştiu cât de preţioasă era piesa asta pentru tine. Şi ştiu că vroiai să io dai ei aşa ca un semn de apreciere. Toată lumea ar fi admirat gestul tău.”

Chiar aşa de bun nu cred că sunt. Care ea? Acum mai degrabă e întunecos. Şi tremur. În orice caz sunt o persoană cu o inimă nobilă. Un asemenea gest... să dedic o piesă de teatru unei femei. Cel mai probabil iubitei mele.

„Însă ea nici nu l-ar fi observat.”

Eh! Cum să nu.

„Te rog să mă ierţi. Chiar dacă încă nu a început.”

E prea frig. E rece de tot. Tremur ca... Nu ştiu ca ce tremur, dar tremur rău de tot. Aud din nou o uşă trântită. Miroase a peşte stricat. Iar începeţi cu întrebările? Ce? Voi nu ştiţi cum miroase peştele stricat?

„Ce tot îndrugi acolo femeie proastă? Iar visezi să îţi faci plodu’ mare artist? Handicapatul ăsta ce mai e? Pictor? Poet? Hai zi! Că-s curios.”

Nu mai prea pot respira. Ceva stopează fluxul normal de aer să pătrundă în plămânii.

„Scriitor dragă. Scriitor.”

Are ceva umed în ochi. Celălalt râde în hohote. Eu respir din ce în ce mai greu. Dar cel putin pot să îmi mişc mâinile. Le flutur prin aer. Nu mai râde. Capul îmi vâjâie.

„Bine. Dacă ai terminat cu visatul şti ce trebuie să faci. Mă duc până în cameră să prind sportu’ şi vin ‘napoi. Să cureţi mizeria asta.”

Iar o uşă trântită.

„Uite ce vânăt eşti. Te-ai umflat tot. Iartă-mă că nu ai mai scris piesa aia. Iartă-mă că nu ai mai apucat să o dedici iubitei tale, şi iartă-mă că i-aş fi modificat finalul. Iartă-mă micuţul meu scriitoraş. Iartă-mă.”

Hehe. M-am prins. Şi ea m-a prins tot mai tare de gât. Strânsoare e tot mai puternică. Nu mai respir. Pietul nu se mai mişcă. Acum e noapte. Nu mai întrebi de unde ştiu? Îţi pare rău? Nu te prea cred. Pentru că în fapt te amuză.

Iar o uşă trântită.

„Ai terminat cu ologu ală a tău? Oricum ţi-o zis doctorul că o să fie şi olog şi retardat. Nu ştiu de ce l-ai mai născut. Te încăpăţânezi să visezi.”

Behind the scenes (sau la lipit de afishe)

deci actorii principali:
lipitoarea de afishe: Ale C.
cel de pe perete un tip, apoi numele e al marelui pianist Willy Oanta (pt cei care nu vad ce scrie :P)

deci sunteti inca o data invitati maine la ora 18:00

Later Edit: ioiiiiiiiiiiiiiiiiii scuze Ale Kiss... fotographa :D

Later Later Edit:

Invitatie

tipu din imagine apartine lui Tosetti, prelucarea mie :P

Partea 1 din 2

Stăteau amândouă întinse pe iarba moale şi crudă în locul lor obişnuit, fiecare având câte o cască în ureche, ascultând şi lăsându-se transpuse de rock-ul din căşti: “When I look at the stars…”. Se ţineau de mână în timp ce priveau absorbite şi surâzătoare cerul împânzit de miliarde de constelaţii, stele, galaxii. Se priveau ochi în ochi cu Universul, privirile lor reflectându-se în miliardele de lumi, şi miliardele de lumii în ochii lor.

De când se cunoscură [să tot fii fost începutul lumii când Dumnezeu a şoptit sau a a strigat înfricoşător de puternic: “să fie”; sau poate când primii doi atomi s-au izbit unul de celălalt declanşând o reacţie în lanţ de explozii, implozii, transformări, reduceri de masă, metamorfoze la nivel protonal, ce au dus la apariţia stelelor nova şi supernova, a planetelor, a sateliţilor, a cometelor, a vidului şi a vieţii care atunci pentru prima dată a tras puternic aer în piept] în fiecare vară veneau seara pe acest deal de la marginea Bucureştilor, se aşezau ca şi acum, întinse pe spate, ţinându-se de mână şi zeci de minute admirau cerul unind punctele, mov, verzi ca de smarald, albastre, argintii, de pe cer, obţinând cele mai ciudate creaturi cărora le inventau nume caraghioase de care apoi râdeau cu poftă.

Seara aceasta însă era diferită. Fiecare avea ceva de spus celeilalte, dar se temeau atât de tare ca acel ceva să nu le strice prietenia. De fapt dacă nu-şi vor vorbi prietenia lor se va sfârşi aici. Dar frica de zgomotul produs, de efectul cuvintelor, de o idee absurdă a amplificării sunetului ca o sentinţă dată de un judecător nemilos, le obliga la tăcere.

“When I look at the stars...”.

Cred că este de datoria mea să vi le prezint pe cele două tinere femei. Pentru că ele chiar merită o prezentare şi poate chiar şi câteva detalii ce vor să clarifice anumite presupoziţii ce ar putea apărea pe parcurs în mintea cititorului.

Gabriela şi Teodora sunt cele mai bune prietene ce au existat vreodată pe această planetă aflată într-un colţ de galaxie, într-un colţ de univers. Însă un lucru ciudat de curios, unii ar numi acest lucru coincidenţă, eu îl numesc doar un alt argument în favoarea prieteniei lor, este faptul că sunt născute în acelaşi an, lună, zi, chiar şi aceeaşi oră. Au chiar acelaşi nume de familie şi seamănă ca două picături de apă. Nu sunt gemene. Nu au fost despărţite la naştere şi nu s-au regăsit după ani de zile. Sunt pur şi simplu două persoane diferite care seamănă. Cum se poate naşte o pereche de gemeni care nu seamănă deloc între ei, de ce nu s-ar putea naşte din părinţi diferiţi două persoane care să arate identic din punct de vedere fizic? Probabilitatea este extrem de mică, 10^-20? Poate şi mai mică, dar totuşi s-a întâmplat. Cam acum aproximativ 17 ani s-au născut aceste două fete cu ochii căprui, păr negru, cu acelaşi semn în formă de flutere pe omoplatul stâng, cu aceeaşi sclipire în ochi. Bineţeles că societatea le-a modelat diferit. Şi diferenţa ce a apărut în caracterul lor a contribuit foarte mult la întărirea prieteniei lor.

Teodora	Gabriela
Timidă Zâmbitoare Îi place mult să citească Ordonată Tăcută Modestă în ceea ce îmbracă Îi plac sucurile naturale Pasionată de scris Îi plac culorile maro şi galben Punctuală Indecisă aproape în toate Iubeşte ceaiul de tei	Îndrăzneaţă Râde mereu Preferă filmele Haosul e domeniul ei Extrem de vorbăreaţă Mereu şochează prin îmbrăcăminte Cola – apa vieţii Dependentă de arta fotografică şi cinematografie Preferă culorile puternice, contrastele, dar toate cu gust Sfertul academic e prea devreme Mereu sigură pe ce vrea şi acţionează în consecinţă Vinul fiert cu scorţişoară o a doua iubire

Lista ar putea continua, însă mă opresc aici pentru că sunt sigur că v-aţi făcut o idee despre ele. Însă poate lucrurile şi mai importante sunt asemănările dintre ele: dependenţa reciprocă, dragostea pentru ciocolată, şi faptul că iubesc...

11 august. Orizontul este pictat în sânge; cerul e de un albastru închis, aproape negru, luminat ici colo de sclipiri îndrăneţe de diverse culori, particule împrăştiate dintr-un curcubeu. Verdele ierbi abia mai poate fi receptat de celulele bastonaşe din interiorul globului ocular. Undeva în partea dreaptă se pot vedea câteva case cu lumina aprinsă în bucătăria improvizată, mai în depărtare blocuri gri, ridicate ca şi nişte muşuroaie în care mişună copii, bătrâni, şomeri, prostituate, politicieni, criminali, oameni înalţi, scunzi, graşi, rahitici, bulimici, diabetici, canceroşi, vegetarieni, creştini, budişti, păcătoşi, eretici, diavoli, îngeri, fiecare dintre ei dumnezeu în mica lui cutie. Toţi înghesuiţi sub un cer blasfemiator de frumos. Doar Gabriela şi Teodora departe de muşuroaie, departe şi de cer. Singura legătură între cele două.

Teodora deschise gura vrând să spună ceva, dar imediat se răzgândi şi rămase tăcută cu gura întredeschisă. Gabriela îşi întoarse capul prinvind-o din profil.

- Vrei să spui ceva, Teo?

- Mmm... Nu ştiu...

- Cred că îmi place de Fidas.

Şi ca şi cum nu ar fi auzit-o pe Gabriela, poate nici nu o auzise, sau poate îi

confundase vocea cu vocea din mintea ei, Teodora repetă:

- Cred că îmi place de Fidas.

Rămaseră tăcute, una privindu-se în ochii cerului, iar cealaltă în chipul prietenei

ei.

- Nici nu se putea să fie altfel. Râse Gabriela.

- Da. E amuzant. Ar fi trebuit să ne dăm seama că dacă uneia i se întâmplă ceva

şi celeilalte i se va întâmpla la fel.

Şi restul serii şi-l petrecură vorbind despre Fidas, desenându-i chipul printre stele

apoi imaginându-şi scenarii care mai de care mai amuzante. Era miezul nopţii. Coborâră dealul pline de emoţie şi teamă gândindu-se la cearta cu părinţii ce avea să urmeze. Restul vacanţei trecu pe nesimţite, împărţită între plictiseala statului în casă din cauza caniculei şi serile petrecute pe deal, printre stele, în viitor, printre vise.